Despre un scriitor nu se poate vorbi decît la trecut. Fie el și contemporan, orice formă de prezent a verbului „a fi” care i se poate atașa este și ea contaminată de anterior, de referințe la acțiuni încheiate. El este cel care a scris, a publicat, a tradus.
Un scriitor are statutul provizoriu al unui pieton: se poate numi așa cîtă vreme desfășoară activitatea conținută de însuși titlul său, care nu doar îl descrie, îl și individualizează. E chiar mai volatil de atît. Dacă un pieton, cînd se oprește din mers și se urcă pe un cal sau într-un rollercoaster, deși încetează să mai fie pieton, devine totuși altceva, un scriitor care s-a oprit din scris, în afară de o sumă de frici, de neîncrederi și de întrebări, nu prea mai e nimic.
Dacă se oprește din scris la mijlocul romanului (acolo se împotmolește cel mai des), îl împietrește teama că nu va duce povestea la capăt cu entuziasmul și intensitatea primului capitol. Sau mai rău, că va lăsa totul așa, început. În plus, odată oprit, cine știe cînd se va așeza pe scaunul cu țepi al mesei de scris. Scrisul e ca mersul pe bicicletă. Dacă te oprești din pedalat, cazi. Scriitorul e o Dacie veche, dacă nu pornește, trebuie împinsă.
Ajuns la final de volum, temerile lui nu sînt legate de cartea pe care tocmai a terminat-o (cum va fi receptată de cititori? dar de critici? va fi citită oare?), precum ați crede, ci de următoarele. Va mai reuși să scrie ceva la nivelul celui mai bun text al său? Va mai reuși să scrie ceva?
În sufletul scriitorului care a apucat să guste puțin din glorie, fie ea locală și în doze mici, nu va întîrzia să apară cea mai neîndurabilă dintre tribulații. Frica de irelevanță. Urîtă boală, ca o putrefacție a unui organism încă viu, ca o moarte din timpul vieții, devii străveziu pînă la dispariție, asiști periodic la propria înmormîntare, privești neputincios cum alții plesnind de sănătate îți aruncă pămînt peste coșciug. Parafrazîndu-l pe poetul Traian T. Coşovei, dacă închizi ochii, auzi cum nimeni nu vorbește despre cărțile tale. Asurzitor. Pentru cine și-a făcut din public sensul propriei existențe, dispariția aplauzelor nu poate însemna decît un singur lucru. Tragic. Mai există scriitorul dacă nu e văzut? Confirmat? Validat? Recenzat? Amintit în retrospective? Pomenit în clasamente? Menționat, fie și în treacăt, în recomandări vrac? Dacă nu, atunci se va agăța cu disperare tot de trecut. De lansarea de acum un an, doi, trei, de proza publicată în antologia cutare acum un an, doi, trei, de turnee, de festivaluri, de vremea cînd era cineva. Cînd era.
Nici despre sine nu poate vorbi la prezent. Un scriitor n-ar trebui să spună „lucrez la un roman”. Ar putea, dar devine ușor de confundat cu o pițipoancă dintr-un cuplu monden, care declară dîrză tabloidelor că ea și omul ei de afaceri „lucrează la un copil”.
Spre deosebire de „lucrul la un copil”, la un roman procesul în sine nu e unul spectaculos. Scriitorul nu-i un performer. Nu-i unul dintre acei pictori moderni care să arunce pe pînză o găleată de vopsea ca o mahalagioaică lăturile, să mînjească alandala pînza cu două bidinele, la final, puf! – să presare o mînă de pulbere aurie și, cînd întoarce rama cu susul în jos, să lase audiența bujbe: un nud de femeie din semiprofil! Cine ar da bani să vadă o reprezentație cvasi-statică, liniară, cu un scriitor scărpinîndu-se în cap în fața unei pagini goale de Word sau Scrivener, plimbîndu-și ochii pe pereți, deschizînd ferestre după ferestre, rătăcind pe rețele de socializare, Netflix, YouTube și jocuri?
Dacă, cine știe, în viitor, se va putea proiecta cu ajutorul unor electrozi conectați direct la creier tot ce trece prin mintea unui scriitor, atunci da, uau, ce spectacol rocambolesc! Acolo, și numai acolo – în mintea lui –, scriitorul e genial. Ce lumi luxuriante, ce explozii de personaje, ce curgeri de fraze, ce iubiri de proporții cosmice, ce suferințe carnavalești!
Cînd nu le inventează, scriitorul își ia personajele de pe stradă. Din viață, uneori cît se poate de personală, din pădure, de la bloc, din dormitorul părinților sau propriul pat. Nu toate personajele îi sînt recunoscătoare pentru nemurire, fie și locală, dimpotrivă. Unele se supără că le-a stricat reputația, pe bună dreptate. Cum a îndrăznit să spună lumii cu nume, dată și loc, cuvînt cu cuvînt, ce-au zis și, pas cu pas, ce-au făcut? O voi păți și eu, cîteva paragrafe mai tîrziu.
Trend-uri, rating-uri, review-uri
Cînd nu (se) scrie, scriitorul se promovează. Adică, tot ca o pițipoancă, cerșește – mai mult (precum Zacharias Lichter, personajul lui Matei Călinescu) sau mai puțin demn – atenție pe rețele. Aici e sfîșiat, precum un personaj dintr-o tragedie greacă, de două întrebări care trag de el una hăis, alta cea: 1) să turui despre mine și noua mea carte în fiecare postare, s-o pozez la munte, la mare, în orice-mprejurare și să risc să-mi plictisesc astfel publicul? și 2) să nu spun nimic, riscînd să-mi ia fața scriitori mai vizibili, ca un bărbier care-și pierde clienții în timp ce vizavi concurența zdrăngăne la mandolină și atrage toți bărboșii din cartier?
Nu pot vorbi despre scriitori fără să amintesc aici vorbele bă-poetului Mircea Dinescu: „Sculptorul nu e obligat să scoată marmură pe gură cînd vorbește despre marmură, pictorului nu i se colorează saliva cînd vorbește despre vopsele – tristă e deci meseria de scriitor care e nevoit să-și descrie fabrica de silabe tot prin silabe”. Chiar așa: cu ce cuvinte să mai vorbească despre cuvinte, cînd în ultima carte le-a pus deja pe cele mai alese?
Cînd nu (se) promovează, scriitorul român traversează furtunile înspumate ale scandalurilor literare. Iar acolo, ehe, cînd omul dă scriitorul la o parte și trece la butoane, ce naufragii, ce catastrofe! Nu dă cu palma, își ia cărțile și izbește cu ele de-a dreptul, cu sete, în rahat. Se zice că dacă vrei să cunoști un om, dă-i putere. Aș. Unora nu le trebuie decît un cont de Facebook și-un scandal – o bîtă și-o baltă – și se arată în toată splendoarea lor.
Cînd iese în tîrg, scriitorul trage după sine și omul din spatele lui. Dacă nu-i vreun anahoret (caz rarisim), va fi volubil și degrabă mărturisitor de sine ca un vegan la o înmormîntare, libidinos ca un unchi la o nuntă, cabotin ca o cocotă pe tușă și misecuvinist ca un fiu al poporului.
Literatura română contemporană aduce foarte tare cu un boardgame: se iau oamenii de păr, se strică relații și prietenii și se ard poduri pentru un pumn de bani falși. Și te întrebi: pentru ce? Care-i miza? Țară mică, mese puține, mulți scriitori, puțini cititori. Ca atare, bătălia pentru atenție e acerbă, unii scriu, alții trag tare pe promovare. E ușor să confunzi azi valoarea cu vizibilitatea, dar nu, chit că ne convine sau nu, cele mai vizibile cărți nu sînt întotdeauna și cele mai valoroase, și invers. Îl citim pe ăla sau pe aia pentru că am auzit de el, l-am văzut pe la evenimente sau a vorbit bula de el. Pentru că, din nou, fie că ne convine sau nu, literatura română contemporană e o urzeală de prietenii și tovărășii.
De confuzia dintre valoare si vizibilitate ajung să sufere înșiși autorii, îmbătați de algoritmi, trend-uri, rating-uri și review-uri. Nu mai contează ce creează, cîtă vreme produsul e văzut. De cît mai multe ori, de cît mai mulți. Mulți, dar mulți. Adio relevanță ontologică, trăiască relevanța la kil.
De foarte multe ori, scriitorii nu se citesc nici măcar între ei. Își laudă sau își ignoră operele în funcție de simpatia, respectiv antipatia pentru om. Ai citit cartea lui cutare? Nu, dar am auzit că-i peste tot. Cine, cartea? Nu, omul.
Știu cel puțin unul care e prezent pînă la sufocare pe la tîrguri, evenimente, lansări, dar dacă-l cauți la scriitură e anchilozat și subțirel rău. Prietenul tuturor și al nimănui, întinde mîna pestiferiu în stînga și-n dreapta, nu ratează nici un prilej să se căciulească precum chelnerii pe la redactori de reviste literare, critici, librari, podcaster-i, bookstagramer-i. E meritul lui. Și-a îndeplinit visul (un paradox, de altfel): a ajuns să fie atît de cunoscut încît nu mai contează ce scrie, ori că scrie ca ciubotele. Sau papucii. A ajuns, precum personajele mondene, celebru pentru celebritatea lui și nimic altceva.
Ah, scriitorul și omul, cîtă cerneală a curs în încercarea de a-i separa… Tot atît de multă pe cît a fost nevoie să-l separăm mai apoi pe om de operă (omul? un ticălos! opera? sublimă!), cîte eforturi să nu se arunce copilul odată cu zoaiele din copaie!
În public, scriitorii de toate sexele se pupă zgomotos în aer (în aerul încărcat de un patos gros să-l tai cu ața de mămăligă), cuconește, să nu le cadă machiajul și măștile, se iau în brațe, sorbindu-se din ochi ca niște îndrăgostiți la începuturi: ești genial, ba tu, ba tu, maestre! În cercuri restrînse, însă, cenaclurile aduc mai degrabă cu noaptea cuțitelor lungi: prind pe cîte doi-trei nefericiți de confrați (ferească-i sfîntul să mai fie și debutanți, și cu ceva talent), mi ți-i scarmănă, mi ți-i desființează, mi ți-i tăvălesc și mi ți-i spintecă de-a lungul și de-a latul. Noroc că amărîții ăia nu-s de față.
Am avut nenorocul să cunosc personal o doamnă, s-o numim la întîmplare Y, literă care îi dă de altfel și forma limbii. În spatele ușilor închise, din „boul de X”, „o porcărie de carte“, „penibil care se promovează cu picioare păroase pe Instagram” nu-l scotea pe un alt autor (becher, nu spui cine, persoană neimportantă). În public, ah, ce efuziuni, ce tors pisicesc, ce lins reciproc! Cînd și-a lansat propria carte, doamna Y i-a dedicat cu autograf „boului de X” (înţelege româneşte că nu ţi-l spui!) nepieritoarele cuvinte: „Pentru X, Eroul meu”. Ăsta da, character arc, de la bou la erou.
Știți povestea cu autorul care a fost întrebat: Ce vrei să rămînă în urma ta, numele sau poveștile? În sinea sa, scriitorul și omul – lupii proverbiali care se luptă într-un individ pasionat de scris – au răspuns fiecare pe măsura slăbiciunii și cunoașterii de sine. (Acestea se înfruntă și ele la rîndul lor, pentru că și în lupi sînt alți lupi, ca într-o infinită mise en abyme lupească). Numele, a zis omul. Se spune că scriitorul ar fi zis Poveștile, dar n-o să știm niciodată care dintre cei doi lupi a învins, pentru că n-a scris nimeni povestea asta pînă la capăt.
Scriitorul și omul – marioneta care își mînuiește păpușarul, la fel cum personajele unui scriitor intuitiv îl joacă pe degete și scriu practic, în locul lui, povestea. E adevărat că scriitorii sînt și ei oameni? Da, dar nu pentru asta îi iubim, ar spune Radio Erevan. Îi iubim pentru cărți și cam atît, singurele păcate de la tinerețe pîn’ la bătrînețe care merită iertate.
Îi mai iubim pentru că printre ei mai e un alt fel de scriitor, ceva mai rar și mai tăcut, care a ajuns, nu fără cicatrici, la o formă de pace. Nu pentru că ar fi devenit celebru, ci pentru că a înțeles că irelevanța nu-i o sentință. E, cel mult, o stare vremelnică a lumii, nicidecum a textului sau a lui. Genul acesta de scriitor continuă să scrie conștient de faptul că e posibil să nu fie citit imediat, poate nici mîine, poate niciodată. Cu toate astea, scrie. Nu mai așteaptă confirmări, nu stă cu urechile ciulite la ecouri, nu-și mai verifică existența luînd pulsul altora. Tăcerea din jur nu-l anulează, ci îl eliberează de zgomotul care l-ar fi putut face să spună altă poveste decît ceea ce avea cu adevărat de spus. Atunci, paradoxal, frica de irelevanță se stinge. Nu pentru că ar fi fost învinsă, ci pentru că nu mai are asupra cui să apese, iar asta e bine, aș adăuga eu și așa o să și închei.
Despre un astfel de scriitor se poate vorbi la orice timp. Despre sine, un scriitor nu poate vorbi mai bine altfel decît tăcînd. Și scriind.
George Moise este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Boran, dumnezeul subteran, roman, Editura Curtea Veche, 2025.
