Inscripţii din vechiul Egipt păstrează însemnări ale unor oameni care vin în pustie ca să asculte liniştea, să-l venereze pe „Amon, Domnul celui tăcut”. Nu sînt nişte eremiţi, nu s-au stabilit în teritoriul din afara lumii locuite. Sînt oameni cu funcţii în stat, activi în societate, precum scribul regal Butehamon sau pictorul Nerbrê din vremea dinastiilor a XIX-a şi a XX-a. Ei intră în spaţiul marii linişti pentru a pătrunde în adîncul inimii lor şi a întîlni acolo adîncul divin: „Amon, dă-mi inima ta”. Misiunea lor publică are o bună calitate pornind de la acest raport între două adîncuri, pe care scurta vizită în pustie îl susţine. Slujirea lor în comunitate e dreaptă, consistentă ca iradiere a profunzimii persoanei, unde ea are contact cu transcendenţa.
Nu altfel socoteşte un împărat roman care îşi împlineşte funcţia de vîrf în acord cu lecţia stoică. Marcus Aurelius: e de ajuns ca „omul să fie atent la divinitatea care locuieşte în el şi să-i dedice o slujire sinceră” (Gînduri către sine însuşi, II, 13). Conducătorul, învăţatul, artistul, filozoful, cu diversitatea rolurilor lor în societate, îşi exercită benefic slujba dacă ea se înrădăcinează în centrul profund al persoanei, în Cel întîlnit acolo. Cercetarea raţională, proiectul realist, actul creator îşi trag puterea din acel dialog concentrat, înconjurat de linişte.
Profetul ebraic rosteşte un cuvînt furtunos, care răscoleşte conştiinţa amorţită a comunităţii. Dar vehemenţa cuvîntului provine, şi ea, dintr-un miez de linişte, de la un interlocutor care e prezent înt-un murmur abia audibil. E ceea ce se petrece cu profetul Ilie (III Regi, 19, 11-12): „Domnul va trece; şi înaintea Lui va fi vijelie năprasnică... dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur; după cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vînt lin şi acolo va fi Domnul”. Cardinalul Ravasi (Biblia după Borges) arăta că termenii ebraici ai expresiei „adiere de vînt lin” indică în fapt un „oximoron plin de putere”. O traducere apropiată de orginal ar suna: Domnul va fi „într-o voce a tăcerii subtile”. Pentru a-şi rosti mesajul, profetul trebuie să aibă un auz capabil să treacă dincolo de formele masive, exterioare, curent acceptate ale manifestării divine. Trebuie să pătrundă dincolo de vuietul vijeliei, al cutremurului, al pîrjolului şi să atingă acea voce de pe pragul între rostire şi tăcere. E vocea misterului care se întredeschide, unde se fac auzite o linişte infinită şi o infinitate de sensuri, sursă a tuturor cuvintelor posibile. Poezia adevărată, ca şi experienţa spirituală, spune Gianfranco Ravasi, au nevoie de aceste praguri de antinomie, de „spaţiile albe” ale „comunicării transcendente”.
Culturile spirituale descriu această comunicare – proprie credinţei, dar şi izbutirii creatoare – drept o „coborîre-urcare”, o dublă mişcare simultană: pătrunderea în propria interioritate, în straturile ei adînci, deschide calea spre Suprem. Potrivit lui Christos, ruga, ruga fiecărui om trebuie să fie descindere-ascensiune în ascunsul propriu şi al lui Dumnezeu: „Cînd te rogi, intră în cămara ta şi, închizînd uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns” (Matei, 6, 6).
În filozofiile vechi şi în religii, persoana umană se defineşte tocmai prin acest contact, prin rădăcina care o leagă de divin. A avea conştiinţa verticalei interioare, a te sprijini pe ea, a-i purta de grijă, asta dă consistenţă persoanei, face din om interlocutor al divinului.
*
Pericolul cel mai mare în extremismele de vocabular religios e că atrag omul afară din propria interioritate, o obturează. Cu discursul ei agresiv şi simplist, propaganda radicală îşi menţine adepţii pe straturi superficiale şi brute ale realului, nu le mai permite să ia seama la propria adîncime (calm lăuntric, raţionalitate, discernămînt, răspundere, generozitate, bun-simţ), le blochează verticala interioară, îi capturează în fantasme de suprafaţă, fie ele pretinse dezastre ori suveranisme de carton. Insul îndoctrinat e menţinut în zonele cele mai uşor manipulabile ale mentalului său. Lipsit de accesul la propria profunzime, individul îşi pierde astfel din vedere condiţia de persoană, e transformat de ideologiile extremiste în element anonim al unui colectiv, al unei mase. Spaimele, violenţa, ura îndreptate spre „duşmani”, adeziunea la scenarii apocaliptice, pretenţiile de supremaţie universală, toate sînt înghiţite pe nemestecate de membrii colectivului, în care s-a atenuat conştiinţa de a fi persoană.
Călin Georgescu declară bazaconii enorme cum ar fi „credinţa colectivă a românilor poate schimba cursul istoriei” ori, încă mai aiurea: „Hristos a înviat pentru ca poporul român să devină un far al lumii”. Adepţii îl aclamă frenetic; uşuraţi de răspunderea personală, se concep drept colectiv pe care, în lipsa oricăror strădanii şi motive, Dumnezeu îl favorizează, îl exaltă. Violenţa de limbaj şi de comportament pe care mizează George Simion mobilizează o masă care a fost ameţită că Dumnezeu îi ţine partea. A-i refuza lui Dumnezeu universalitatea nu stînjeneşte grupul cîtuşi de puţin. Prin masificare, extremismul religios pune pulsiunile cele mai de rînd ale omenescului în seama credinţei şi a divinului.
Stăpînii revoluţiei islamice, Putin cu „războiul sfînt” (împotriva unui Occident care s-a redus acum la Europa), naţionalismul creştin american, adept al fasoanelor lui Trump de „ales al lui Dumnezeu” recurg la un scenariu similar: toţi se prezintă drept campioni ai unor înfruntări apocaliptice. Împotriva cui? Pe cine vor să învingă? Păi, duşmanul lor comun e persoana umană şi lumea care o recunoaşte, o susţine, îi dă spaţiu de dezvoltare: democraţia liberală.
Papa Leon afirma de curînd, la Academia Pontificală de Ştiinţe Sociale: „Conceptul de putere legitimă îşi găseşte una dintre cele mai înalte expresii în democraţia autentică; departe de a fi o simplă procedură, democraţia recunoaşte demnitatea fiecărei persoane... Cu toate acestea, ea rămîne solidă doar atunci cînd este înrădăcinată în legea morală şi într-o viziune adevărată asupra persoanei umane. Fără această bază, ea riscă să se transforme într-o tiranie a majorităţii sau într-o mască pentru dominaţia elitelor economice şi tehnologie”.
Pericolul care poate fragiliza democraţia liberală – indica Papa Leon – constă tocmai în încercările de a absorbi persoana într-o masă manevrabilă prin formalism birocratic sau prin economie şi tehnologii nestăpînite. De asemenea, prin ideologii religioase extremiste.
Democraţia liberală recunoaşte persoana în demnitatea ei umană, ca şi în demnitatea ei religioasă, spirituală, fiindcă respectă conştiinţa şi drumul interior ale fiecărui om. Pe de altă parte, ea face posibilă critica tentativelor de a anula persoana, face posibile analiza şi denunţarea lor. A menţine vigoarea acestui etos cere răspundere din partea fiecărei persoane: în primul rînd faţă de sine însăşi.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Credit foto Papa Leon al XIV-lea: Wikimedia Commons
