În drumul spre Emaus, cei doi ucenici nu îl recunosc pe Iisus înviat. El îi mustră pentru ceea ce, în ei, e încă neputinţă de a-i înţelege actul sacrificial, de a-i sesiza noua prezenţă, unde transpare condiţia lui divină: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima... Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tîlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El” (Luca, 24, 25-27). Christos face, pentru ucenici, o hermeneutică itinerantă. Parcurge Scripturile, le arată, drept traseu care îl semnifică pe El, Adevărul viu. Şi totodată asociază actul hermeneutic unui mers, în care corpul îşi are partea lui simbolică, e un traseu pe care inteligenţa dinamizată de credinţă poate înainta în cunoşterea Lui.
E o concomitenţă aparte faptul că, în perioada cînd revelaţia christică intersectează istoria, apare şi de parte umană o interpretare a Scripturilor drept itinerariu spre Suprem. Ea marchează întîlnirea între elenism, tradiţia ebraică şi noua perspectivă creştină.
Philon Alexandrinul (10 î.Chr. – 54 d.Chr.) citeşte Biblia ebraică în greceşte. În secolele dinaintea lui, Scriptura primise, la Alexandria, o traducere în greacă: Septuaginta (ediţie critică în româneşte coordonată de Cristian Bădiliţă, Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Dan Sluşanschi în colaborare cu Ioan-Florin Florescu, Colegiul Noua Europă – Polirom, 6 vol., 2004-2009). Încuviinţată de Ptolemeu al II-lea, traducerea era necesară comunităţii ebraice din Alexandria, care devenise elenofonă. Philon studiază şi interpretează Textul sacru ca un evreu cultivat în literatura şi filozofia greacă, ca un intelectual dotat cu instrumentele gîndirii elene. Ce rezultă de aici, din îmbinarea celor două tradiţii? Un sincretism? Sau o privire proaspătă, care pune în lumină sensuri cu detentă metafizică, pe care Textul ebraic le acceptă, nu le contrazice? Le conţine, poate, în depozitul lui semantic ascuns.
Un exemplu: Avraam – cel pe care Dumnezeu îl chemase să iasă din ţinutul, din neamul şi din casa tatălui său (Geneză 12, 1) – este calificat, în Septuaginta (Geneză 14, 13), drept perátes: „străinul”, „înstrăinatul”, „emigrantul”. Pentru Philon, acesta e un termen semnal, un reper de scrutat, de valorificat. Omul credinţei, „prietenul lui Dumnezeu”, întruchipat prin excelenţă de Avraam, este cel care trece dincolo de frontiere, care „emigrează” interior de la lucrurile sensibile la realităţile inteligibile (vezi notele din Septuaginta, ed. cit.). Avraam devine eroul unui traseu vertical, care conduce fiinţa către zonele tari, strălucitoare de adevăr, ale realului.
Philon propune un tip de lectură simbolică şi contemplativă a Scripturilor pe care o vor prelua nu coreligionarii săi, ci o lungă linie de interpreţi creştini, începînd cu Clement Alexandrinul, Origen, Grigore de Nyssa. Pornind de la Philon mai ales, creştinismul a putut asimila şi adapta înţelepciunea greacă, a putut face din ea un instrument de investigare a propriului adevăr.
Philon însuşi e, s-ar putea spune, un interpret care „trece peste frontiere”. El vine de la Platon şi de la platonism pentru a descifra sensurile Scripturii ebraice, care, potrivit lui, dau acces la realităţile de sus. Vine de la Platon căci itinerariul contemplativ către „cîmpia adevărului” e o temă platoniciană dominantă, care îşi află în Republica, în Banchetul, în Phaidros expresiile cele mai de seamă. Filozofia însăşi se definea pe sine ca strădanie de a împlini intelectual ceea ce simboliza traseul din ritualurile de mistere (cf. Valentin Nikiprowetzky, Exegeza lui Philon, 1973).
Preluînd această accepţiune a iubirii de înţelepciune, Philon transpune însă filozofia din mediul ei de origine în spaţiul de tradiţie ebraică. Pentru el, Scriptura are o ierarhie de înţelesuri care culminează cu sensul metafizic. Dacă e descifrată potrivit acestei ierarhii, dacă e solicitată pînă la înţelesul ei de vîrf, Scriptura deschide drum spre realităţile ultime, cele pe care Dumnezeu i le-a dezvăluit lui Moise pe muntele Sinai. Exegeza, bine condusă, înseamnă, pentru Philon, adevărata filozofie şi poate atinge contemplaţia. Cercetătorul Textului, hermeneutul vizionar este, potrivit, lui, filozoful în sens deplin. Valentin Nikiprowetzky, care analizează această filiaţie a „filozofiei” de la platonism la exegeza biblică, spune că „emigraţia spirituală”, aşa cum e propusă de interpretul alexandrin, constituie „invenţia unei teme exegetice”. În ce sens „invenţie”?
În fond, „emigraţia spirituală” – ca temă platoniciană – avea o largă circulaţie în elenism. Nu era nici o noutate. Creativitatea lui Philon constă în a propune diferite locuri biblice unde ea îşi află suportul simbolic, unde tema se reflectă convingător, stîrnind astfel posibilitatea unei hermeneutici verticale. El descoperă în solul semantic al Bibliei felurite puncte de sprijin pentru itinerariul intelectual. Descoperă înrădăcinarea acestei teme în Scriptură. A lega tema de simboluri „concrete”, de personaje şi episoade biblice exemplare, care modelează gîndirea ebraică: iată în ce constă noutatea.
Importanţa pe care Philon o dă suportului simbolic „concret” reiese din felul cum defineşte „semnificaţia alegorică” a Bibliei. Legea, spune el, e asemenea unei fiinţe vii. Are un corp, care e prescripţia literală, norma, regula comunităţii, iar Philon nu trece deloc cu vederea analiza acestui sens. Sufletul Legii e „spiritul nevăzut, depus în cuvinte”. „Prin el”, prin spiritul găzduit de Text, „sufletul inteligent e introdus într-o contemplare superioară a lucrurilor care îi sînt proprii; vede reflectată în cuvinte, ca într-o oglindă, frumuseţea extraordinară a ideilor; extrage şi dezvăluie simbolurile; descoperă şi pune în lumină gîndurile pentru cei care... pot urca de la vizibil la contemplarea nevăzutului” (De vita contemplativa, 78).
Diferitele niveluri de înţeles, de la sensul prescriptiv la cel de istorie sfîntă, la cel spiritual, sînt puse de Philon într-o comună vibraţie; e ceea ce Henry Corbin numea – cu referinţă la hermeneutica mistică din islam – o progessio harmonica ce actualizează traseul vertical.
În fond, Philon face un exerciţiu de universalitate: preia din platonism o temă cu semnificaţie universală şi îi găseşte, în propria tradiţie, solul scripturar potrivit. Christos pare să încuviinţeze procedeul. El însuşi îşi face cunoscută universalitatea pornind de la vocabularul şi din mediul unei tradiţii anume. Între primele acte ale Celui înviat se află hermeneutica Bibliei ca itinerariu către propriul Lui sens, universal.
Părintele André Scrima s-a referit în cîteva rînduri la întrebarea din Evanghelii: „Cine este omul acesta?” (cf. Matei 16, 18-16; 21, 10; Marcu 8, 27-29; Luca 9, 18-20), cea care priveşte statura integrală a lui Christos. „Evanghelia”, spune André Scrima, „conţine o metodă spirituală (deloc afectivă, fără exaltare sau altceva similar). E o metodă care porneşte de la început cu Christos, cu interogaţia: «Cine este omul acesta?» pentru a ajunge pe drumul Emausului: e cu adevărat o itineranţă – or, „metodă” (methodos) asta înseamnă: „să faci cale împreună cu”.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Credit foto Philon Alexandrinul: Wikimedia Commons
