În faza postmodernă a democrațiilor noastre (turate pînă la tentația dictaturii), nimeni nu se mai poate plînge că ar fi împiedicat să citească tot ce poftește. Nu doar că nu mai există vreun index librorum prohibitorum (pe care staliniștii l-au preluat cîndva de la Sfîntul Oficiu), dar libertatea, de nimic limitată, a devenit cu precădere aceea de a nu mai citi cărți. Majoritatea publicului alfabetizat nu-și mai constituie biblioteci – socotite costisitoare și prea voluminoase... Se preferă fluxul informativ de pe telefoane, potopul de link-uri transmise aleatoriu, falsele alerte și trucurile de teasing, adică toate acele „conținuturi” care, amputate de context, superficiale, mecanic distribuite și scrise tot mai prost, reușesc să extindă domeniul prostiei umane și să întrețină germenii barbariei, transformîndu-le pe amîndouă într-un soi de obiectiv universal valabil, urmărit cu docilitate.
Evident, sînt de opinia că doar cărțile pot și vor continua să furnizeze materia primă a bunei educații. Atît cărțile majore, din canonul occidental (sau oriental...), cît și cele din care se alimentează cultura contemporană, în pofida sinteticei & acaparantei concurențe făcute nouă de roboții conversaționali. Nu contează că numărul celor îndeajuns de antrenați pentru a citi integral cărți nu-i prea mare: cînd a fost? Mai degrabă ne putem consola cu gîndul că acesta a crescut (de fapt) în ultima sută de ani. Important e că o asemenea minoritate există ca prim public al celor care încă scriu cărți, nu doar eseuri școlare, memorandum-uri, articole de presă, note și e-mail-uri sau mesaje pe WhatsApp. Fără o asemenea interfață, drumul între creatori și sublimii profitori ai culturii demne de acest nume ar fi blocat de ecrane, deșeuri și meme.
Dar educația creștină? Mai e loc azi de asemenea nuanțe, fără să picăm în fostele practici de cenzură „edificatoare”, mărunt sentimentală, pietistă și idealizantă moral? Aș spune și aici că totul pornește de la fiecare familie, mai exact de la calitatea tradițiilor sale. Desigur că nimeni nu mai poate transmite de la părinți la copii sugestiile credinței religioase dacă rămîne cantonat într-un soi de atlas victorian, cu tente puritane. De aceea cred că lectura autorilor necreștini chiar trebuie inclusă în catalogul bibliografic al „junimii”.
Mai mult ca oricînd, evanghelizarea (acest proces deschis pînă la sfîrșitul timpurilor) implică diversitate, îngăduință atentă, discernămînt și evitarea redundanțelor. Iată de ce mă laud, bunăoară, cu fidelitatea față de scrierile lui Simone Weil, evreică nebotezată și gînditoare filo-cathară, care a înțeles condiția alienantă a modernității văduvite de transcendență și a intuit nucleul ireductibil vital al relației personale cu Iisus Hristos mai bine decît cinci facultăți de teologie. Am admirat-o și iubit-o acum 30 de ani, continuu să o fac și revin cu bucurie primenită la textele ei cîndva necunoscute (căci publicate mai curînd postum), dar devenite astăzi iconice (un element care nu poate decît strica, așa cum se întîmplă, bunăoară, cu entuziasmul mondial față de Pessoa). Sînt convins că orice adolescent deștept, dintr-o casă echipată cu bibliotecă, are mai multe șanse să ajungă la misterul credinței via Simone Weil decît prin consumul de „pastorație” curentă, parazitată de filetism.
Vorbeam despre îngăduința atentă, cu gîndul la centralitatea conceptului de atenție spirituală în universul lui Simone Weil. O altă scriitoare evreică – de origine ucraineană, dar așezată din copilărie în Brazilia – poartă numele de Clarice Lispector (1920-1977). În română avem deocamdată doar proza ei scurtă, adunată în două volume (la Humanitas Fiction) grație traducerii Ancăi Milu-Vaidesegan. În opera ei dură, viscerală, convulsivă, intuitivă pînă la vertijul mistic, nu vom găsi pasaje didactice despre religie, ci mai curînd intimitatea haluncinantă cu beția de a exista (conștient) și o rară capacitate de a filozofa în corp, adică somatic, „întrupat”. Relația cu divinul și dialectica epifaniilor sînt inefabile și chiar „apofatice” în romanele sale, pentru că Dumnezeu nu poate fi numit, fără ca asta să-i reducă atotprezența copleșitor de furtivă. Și unde lipsesc vestigiile Lui?
