● The Devil Wears Prada 2 / Diavolul se îmbracă de la Prada 2 (SUA, 2026) de David Frankel, 2026.
Ce ne spune noul The Devil Wears Prada (r. David Frankel) despre noi și despre prezent? De aici aș porni discuția legată de o continuare apărută, aproape simbolic, la două decenii de la filmul devenit cult pentru cei care au prins acel 2006 ca punct de formare a gusturilor, aspirațiilor și fanteziilor profesionale, într-o lume care începea să se (re)organizeze în jurul unor imagini. În ceea ce mă privește, momentul mă găsea în gimnaziu. Eram un adolescent pasionat pînă peste cap de sport și filme de acțiune. Urmăream fotbal cu sfințenie și aveam un dinte împotriva echipelor spaniole, în special împotriva Barcelonei care, ca o declarație romantică, juca fără sponsor pe piept și domina scena mondială. Țin minte cît am suferit cînd Arsenal Londra, frumoasa echipă condusă de le professeur Arsène Wenger, pierdea finala Ligii Campionilor împotriva fotbalului total jucat de catalani, antrenați de Frank Rijkaard, discipol al lui Johan Cruyff. Era o perioadă în care sportul, filmele și rivalitățile imaginare îmi ordonau lumea. În același an, Diavolul intra în imaginarul ăsta mare al spectacolului. Fotbalul, moda și cinematografia lucrează cu materii apropiate: apariția, stilul, performanța, ierarhia și seducția imaginii. Pentru mine, centrul era stadionul; pentru multe adolescente și tinere femei din 2006, putea fi revista glossy, redacția, biroul Mirandei Priestly, fascinația intrării într-o lume profesională sofisticată și crudă.
Salt în timp, 2026. Arsenal a ajuns din nou în finala Champions League și joacă împotriva unui PSG condus de Luis Enrique, alt descendent al dinastiei din Catalonia. Pare că nimic nu s-a schimbat: britanicii sînt iar la capătul drumului, iar în locul Barcelonei a apărut acest nou pol de glamour fotbalistic. Și totuși, sub aparenta repetiție, lumea e cu totul alta. La fel se întîmplă și pentru Miranda (Meryl Streep), Andy (Anne Hathaway) și Emily (Emily Blunt), prinse în mreaja acelorași orgolii, gale fastuoase și răutăți absolute, care urmează să se modifice ireversibil. Runway nu mai pare să fie revista-centru a unei autorități culturale aproape absolute; trece, iată, printr-o criză, fiind un brand care trebuie salvat, explicat, repoziționat. Dacă în 2006 gazetăria încă păstra prestigiu, acum presa tipărită și jurnalismul cultural funcționează pe avarie, în căutarea unui salvator economic imaginat adesea ca miliardar providențial. Aici, figura aceasta poate fi Benji Barnes (Justin Theroux), superbogatul zilei. Într-o clădire antică din Milano, el spune sentențios că viitorul vine ca lava de la Pompei și că treaba noastră este să-l lăsăm să ia ce vrea, formulînd astfel chiar filozofia prezentului cîștigătorilor, care nu se atașează de forme, ci convertesc influența, atenția, vulnerabilitatea sau criza în imagine.
Filmul pune personajele într-o lume care nu le mai aparține în aceeași măsură. Miranda are o asistentă care îi atrage atenția cînd folosește cuvinte „interzise” – a devenit într-un fel ostatică propriului univers. Andy, la rîndul ei, trăiește trecerea de la idealismul jurnalistic la ruina presei clasice – o ziaristă premiată, dar proaspăt șomeră, prinsă într-un peisaj în care oameni inteligenți, formați într-o profesie a ideilor, ajung să accepte orice muncă destul de intelectuală încît să nu-i umilească total. Ea are sarcina dificilă de a readuce percepția publică de partea Runway și a companiei Elias-Clarke, într-o realitate în care blog-ul, confesiunea sinceră, articolul personal scris seara, cu laptop-ul în brațe, și-au pierdut aura. Acum funcționează story-ul, postarea scurtă, hashtag-ul, reacția imediată. Ce e lung, dens, dificil de urmărit pînă la capăt nu mai are tracțiune de la sine. Și totuși, filmul subliniază un lucru interesant: un editorial mai poate produce efecte, dar indirect – nu el convinge masa, ci filtrarea lui de către oameni importanți, noduri de circulație simbolică. Textul nu mai atinge prin lectură, ci prin reacția scurtă a celor care îl validează. La public ajunge semnalul că ideea merită luată în seamă. Scenariul face aici o radiografie ironic-amară a prezentului: profunzimea ajunge la cheremul acestor traducători-influencer-i. De aici se nasc două realități: cuvintele trebuie corectate, supravegheate, ajustate, curățate de risc, iar HRizarea și PRizarea lumii transformă orice conflict în problemă de imagine, orice autoritate în exercițiu de empatie mimată, orice instituție în aparat care își păstrează aparența de grijă chiar și cînd funcționează rece, cinic și extractiv.
Venind din epoca anterioară, personajele nu pot rămîne inerte în fața acestei alterări. Miranda o suportă cu dispreț, Andy încearcă să o metabolizeze, Emily o instrumentalizează. Iar noi, spectatorii, cădem într-o zonă incomodă: știm că vechea lume era brutală, elitistă, injustă, dar vedem și că cea nouă, deși mai atentă la limbaj, nu este neapărat mai dreaptă, ci poate doar mai expertă în a-și ascunde cruzimea sub proceduri. În 2006, Andy trebuia să învețe codurile unei lumi dure. În 2026, societatea însăși pare să nu mai știe ce coduri are. Sau are prea multe: prea multe filtre, prea multe formule de adaptare, prea multe mecanisme de autoprotecție. De aceea, reîntîlnirea Diavolului e și un exercițiu de nostalgie și o verificare. Ne uităm la protagoniste, dar camera se răsucește de fapt către noi: cei care în 2006 eram adolescenți, studenți, tineri angajați, spectatori ai unei lumi încă ordonate de reviste, televiziuni și autorități recognoscibile. Acum ne întoarcem în sală, la mall, într-o miercuri seară, și vedem că decorul seamănă, hainele sînt poate și mai țipătoare, replicile încă mușcă, dar aerul s-a schimbat. Diavolul s-a întors. Doar că între timp lumea a învățat să poarte mănuși. Iar uneori mănușile nu fac atingerea mai blîndă, ci doar mai greu de dovedit.
Ion Indolean este critic de film.
