Ce simțim (sau nu)

Dacă ai avut casa plină cu musafiri și, după ce pleacă, te simți pustiu și fără chef, atunci ai awumbuk, spune populația Baining, care trăiește în Papua Noua Guinee. Dacă te afli în fața unei persoane pe care o admiri și stimezi nespus, iar mintea ți se încețoșează, palmele îți transpiră și, brusc, te simți inferior și mic, acesta e malu, susține tribul Dusun Baguk, din Indonezia. Descoperi, indignat, că porția ta e mai mică decît a celorlalți, că partea ta de pradă la vînătoare nu e la fel ca a altora, că nu ți se dă și ție să tragi un fum din țigara care face înconjurul găștii? Atunci te apucă song dacă trăiești în comunitatea de pe insula Ifaluk, din Oceanul Pacific. Ți-e frică? De ce anume? Tribul Pintupi, din vestul Australiei, are cuvinte pentru cincisprezece tipuri de frică, între care: ngulu – spaima de a te simți obiectul dorinței de răzbunare a cuiva; kamarrarringu – spaima care-ți îngheață sîngele cînd simți că cineva se furișează în spatele tău; kanarunvtju – groaza de duhurile rele ale nopții; nginyiwarrarringu – tresărirea speriată care te face să sari în picioare și să te uiți în jur să vezi ce e.

Ajungînd acum la teritorii și culturi mai familiare: afli că cineva are un necaz și te bucuri? Ești cuprins de Schadenfreude (germană). Te ia panica atunci cînd, deodată, îți dai seama că mai ai foarte puțin timp? E Torschlusspanik (termen german inventat în Evul Mediu, care înseamnă, literal, „panică la vederea porții care se închide”). Ai o anxietate surdă care te face să-ți verifici constant telefonul mobil, convins fiind că l-ai auzit sunînd sau l-ai simțit vibrînd? Ai ringxiety. Te uiți pe Internet să verifici simptomele unei boli și te ia neliniștea pentru că le ai și tu? Este doar cyberchondria. Iar enumerarea poate continua: volumul The Book of Human Emotions (2014), scris de Tiffany Watt Smith, lector la Universitatea Queen Mary din Londra, e o colecție de circa 150 de cuvinte pentru emoții umane, culese dintr-o mulțime de limbi ale lumii, ordonate alfabetic și însoțite de mici eseuri construite în jurul istoriei lor.

Așa cum s-a putut constata din cele mai multe dintre exemplele de mai sus, autoarea înregistrează termeni din culturi îndepărtate (sau mai apropiate), exotice (sau mai familiare), care denumesc emoții care nu pot fi numite echivalent în engleză. Unele sînt cuvinte apărute recent, inspirate de era digitală. Dar, surprinzător, mîndria, umilința, regretul, rușinea, surpriza, uimirea, teroarea, indignarea, foamea, melancolia, curiozitatea morbidă, durerea, vina, gelozia, bucuria, singurătatea, dragostea, fericirea, ura, dorul, încîntarea, disprețul, speranța, recunoștința și multe altele, pe care le cunoaștem cu toții atît de bine, ocupă cel mai mult spațiu în paginile cărții. Și aceasta pentru că Watt Smith le cercetează istoria, convinsă fiind că nu poți înțelege cu adevărat epocile trecute dacă nu ai acces la „coloratura” lor emoțională. Iar centrul pe care îl conduce în Londra se ocupă cu studierea istoriei emoțiilor, așa cum transpar ele din jurnale, scrisori, manuale de comportament în societate, regimuri și tratamente medicale, chiar documente legale și discursuri politice din trecut. Există azi, spune autoarea, o percepție generalizată conform căreia emoțiile sînt răspunsuri fizice rezultate în urma evoluției, influențate de mintea inconștientă. Dar la definiție trebuie adăugată componenta culturală: „Ceea ce simțim se amestecă, totodată, cu așteptările și ideile existente în cultura în care trăim. […] Uneori, influența acestor idei poate fi atît de puternică încît să modeleze răspunsuri biologice pe care le credem absolut naturale”.

Disciplină nouă în peisajul academic, istoria emoțiilor are în vedere nu numai înțelegerea felului în care s-au schimbat ritualurile dragostei și suferinței, ori motivele pentru care diverse manifestări externe ale emoțiilor sînt considerate acceptabile social sau nu. Ea investighează și dacă emoțiile chiar sînt cu totul ale noastre, dacă nu cumva valorile culturale ale unei epoci se imprimă, cu alte cuvinte, pe experiența personală. Watt Smith crede că răspunsul e afirmativ, că sensurile pe care le atribuim unei emoții modifică felul în care o trăim. Am selectat, în cele ce urmează, patru cuvinte pentru tot atîtea stări de spirit (probabil) universale, însoțite de considerațiile istorice ale autoarei. Două (sadness/„tristețea” și cheerfulness/„veselia”) reprezintă emoții fundamentale opuse; un altul (nostalgia/„dorul”) a avut un sens specializat care s-a lărgit tot mai mult; cu celălalt (broodiness) avem probleme de traducere în limba română. Voi inversa acum ordinea prezentării lor.

Broodiness provine dintr-un cuvînt care, în engleza veche, însemna „pui ieșit din găoace”, legat de lingviști de o sursă proto-indo-europeană cu sensul literal de „clocit de căldură”. La 1300 este înregistrat sensul de „progenitură”, „copil”. Verbul de azi, brood, reține un sens primar („a cloci”, „a scoate pui”), cu referire la păsări, dar și unul secundar, metaforic, referitor la oameni, care nu descrie o singură emoție implicată în proces, ci mai multe: a fi adîncit în gînduri sau amintiri triste sau dureroase, a medita melancolic; a pregăti ceva, a pune la cale (un plan de răzbunare), a cloci (o amenințare). Tristețea, nemulțumirea și ciuda par să se amestece în proporții nedefinite în broodiness care, de la semnificația de „apt de a face pui”, din 1500, a ajuns, la 1850, să se refere la predispoziția de a sta pe gînduri, iar în timpurile noastre, de prin 1980, la un fel de dor legat de copii (conform etymonline.com).

Watt Smith citează Oxford English Dictionary pentru sensul nou de azi: „(referitor la femei) cuprinsă de o dorință maternă de a avea (încă) un copil”. Apariția acestei noi stări emoționale – la femei, din anii 1980, dar se pare că și la bărbați, din 1990 – nu e o coincidență, observă autoarea, care face legătura cu inventarea pilulei contraceptive, disponibilă oricărei femei americane sau britanice, cu douăzeci și ceva de ani mai devreme. Broodiness ar combina, astfel, instinctul de cloșcă, de a face pui, cu înclinația de a rumina gînduri triste sau îngrijorătoare. Senzația că ceva lipsește poate fi foarte dureroasă, dorul nelămurit combinînd în el „speranța într-un viitor plin de iubire, teama că vei fi lăsată în urmă pe măsură ce familiile prietenilor tăi se măresc, dorința bucuriilor promise și tristețea la gîndul că așa ceva ar putea să nu se întîmple”.

E umilitor să reduci brooding la ticăitul ceasului hormonal, numai că există o lungă istorie a descrierii emoțiilor femeii aflate la cheremul misterioasei sale biologii – de exemplu, în bolile isteriei sau „pîntecelui iritabil”, mergînd pînă la Timaeus, al lui Platon, care spunea: „Pîntecul e un animal care dorește să procreeze. Cînd rămîne gol prea mult timp după pubertate, e nefericit și îndurerat, și rătăcește prin trup… aducîndu-l pe suferind în pragul angoasei extreme”. Pentru un sentiment care exercită o astfel de tiranie asupra sexului frumos, brooding a fost prea puțin studiat pînă în prezent, iar legarea lui de o dorință sexuală sporită, din psihologia de azi, e fără noimă dacă ținem cont de depresia cu care vine la pachet. Dar se pare că nici bărbații nu sînt scutiți de el: sociologii care studiază dorința de a avea copii la bărbații care se găsesc involuntar în această situație au descoperit o întreagă lume subterană de emoții complexe, între care tristețe, culpabilitate, izolaționism și mînie, și susțin că patru din zece se descriu ca fiind deprimați din acest motiv, în contrast cu trei femei din zece.

Nostalgia. În 1688, un student la medicină pe nume Johannes Hofer a scris un tratat despre o boală misterioasă care izbucnise în rîndul mercenarilor elvețieni din străinătate. Debutul era marcat de momente de neatenție provocate de gîndul la locul natal, indus adeseori de sunetul tălăngilor în depărtare. Boala progresa spre letargie și tristețe, oftat des și somn chinuit, urmate de simptome fizice bizare – palpitații, leziuni și un fel de „prostire a minții”. Unii soldați au murit în urma refuzului de a se mai hrăni. Alții au încercat să dezerteze și au fost executați. Numită de Hofer nostalgie (din grecescul nostos, „întoarcere acasă” și algos, „durere”), ea a devenit una dintre cele mai studiate boli din Europa, ultimul caz letal – al unui soldat american – fiind înregistrat în Franța, în 1918. La începutul secolului XX, sensul a început să se lărgească tot mai mult, nostalgia nemaifiind neapărat legată de casă, ci de orice lucru, eveniment sau persoană din trecut, așa că orice imagine, sunet ori parfum te poate arunca în ghearele ei.

Tristețea. La origini, oboseală în urma unui lucru de care te-ai săturat (de la sæd, „sătul”, în engleza veche). Medicii Renașterii credeau că un exces de umoare („bilă neagră”) îngreuna corpul, îți făcea fața lungă și mersul încet, adăugînd însă greutate și caracterului, astfel încît cine era trist era considerat, totodată, mai serios, mai hotărît, mai stabil. Teologii protestanți susțineau că tristețea te face mai smerit din moment ce te trage în jos, și identificau o tristețe bună, pioasă, care vine în urma recunoașterii nevredniciei personale. În manualul lui din 1593, Castell of Helth, avocatul englez Thomas Elyot descrie pe larg motivele de tristețe, începînd cu ingratitudinea copiilor și terminînd cu eșecul de a fi promovat la locul de muncă, și îndeamnă lumea să-și antreneze puterea de a îndura sentimentul prin familiarizarea cu tristețea altor oameni – factor de protecție împotriva unor manifestări mai serioase (melancolie, deznădejde).

În secolul nostru asistăm la o epidemie de depresie, dar numărul mare de cazuri din statisticile oficiale s-ar putea datora supradiagnosticării: granița dintre oribila boală și simpla tristețe a dispărut din manualele de referință din psihiatrie, unde sînt înregistrate doar simptomele (aceleași pentru ambele – tulburări de somn, de apetit etc.), dar nu și contextele. Astfel, tristețea are o cauză identificabilă ca, de exemplu, pierderea locului de muncă ori încheierea dureroasă a unei relații, fiind o suferință absolut firească, o consecință naturală a faptului de a fi viu. Vizavi de ea e mai sănătoasă atitudinea celor din trecut, nu numai din cauza efectelor adverse ale medicamentelor antidepresive. Mai important, spune Watt Smith, e că, dacă vedem în tristețe o problemă care se cere rapid îndepărtată cu medicamente, sîntem prost echipați pentru viitor. Mesajul transmis e că durerea nu poate fi îndurată și tolerată, că nu vedem puterea ei de a ne îmbogăți interior.

Veselia. Angajații de la Disneyworld studiază, mai întîi, „musafirologia”, la Universitatea Disney, din Florida: gestionarea expresiilor faciale și a gesturilor, transformarea frustrării în entuziasm și a resentimentelor în încîntare, păstrarea zîmbetului în fața unei hoarde dezlănțuite de copii și părinți, și multe altele. Watt Smith identifică SUA (țara lui „eu pot”) ca loc de apariție a obligativității jovialității la locul de muncă și precizează că, în trecut, lucrurile stăteau altfel. Jurnalele și scrisorile americanilor din secolul al XVII-lea, de exemplu, „au un ton la fel de nenorocit ca al omologilor lor europeni”. Dar schimbarea de atitudine se simte începînd cu secolul următor, cînd economia capitalistă emergentă începe să pună un preț tot mai mare pe dorința de independență, încrederea în sine și voința de a face eforturi în vederea obținerii lor. La rîndul ei, inexistența claselor sociale încurajează deschiderea față de ceilalți. Gospodina americană e prima îndemnată (în diverse manuale și publicații) să cultive o atitudine tonică: veselia în cămin favorizează succesul familiei în lume. Iar sociologii de azi au dat un nume acestui tip de activitate prin care, la indicații exprese, un om își controlează emoțiile pentru a le influența pe ale celorlalți: „trudă emoțională”. Ei mai constată o extindere a cererii exprese de gestionare a sentimentelor de la industria serviciilor la alte profesii (polițiști, profesori, medici), însoțită de consecințele inevitabile ale veseliei superficiale: un risc crescut de epuizare psihică (burnout).

O astfel de carte ne lasă, inevitabil, cu o mulțime de nedumeriri. Care e semnificația faptului că unele popoare au cuvinte pentru emoții care lipsesc din vocabularul altora – simt lucruri pe care ceilalți oameni nu le simt? Sau ce înseamnă că unii disting, prin nume diferite, multe subtipuri de emoție, iar alții nu – simt altfel decît ceilalți? Dacă nu ai un concept pentru o emoție, îți e inaccesibilă? Dacă emoțiile au o componentă culturală, are limba vreun rol în apariția lor? Watt Smith nu răspunde la aceste întrebări, doar le enunță ca preocupări ale ramurii în care activează. De unele dintre ele se vor ocupa cele trei articole care vor urma într-o serie dedicată emoțiilor, prin explorarea legăturilor dintre emoții, percepție, concepte și cuvinte.