Rar un eveniment cultural care să fi suscitat atîta agitație cum a stîrnit Concertul de Anul Nou 2026 de la Viena. Yannick Nézet-Séguin nu a mai fost gay, nici homo, nici măcar queer, iar de persoana lui nu au mai fost atașate epitete dragi „suveraniștilor”, ci metafore cu valențe metonimice: clovn, farsor (farseur), măscărici, actoraș – asta, evident, după ce au fost epuizate toate confuziile între opțiunile personale și performanța culturală.
Ani în șir, am fost învățați că dirijorul stă în fața scenei, pe un podium care îl face chiar mai măreț decît e, și mișcă o baghetă magică cu care nu amenință, ci ține în frîu o sută de instrumentiști (și ei extrem de sobri, că nu e vorba de Filarmonica dintr-o țară exotică renumită pentru all-inclusive, ci chiar o capitală imperială). În final, dirijorul a părăsit scena rîzînd larg, dînd mîna cu spectatorii și invitînd la dans doamnele cu rochii negre.
Era „efectul André Rieu”, iar Filarmonica din Viena fusese ultimul bastion al muzicii cu adevărat „clasice”. Unii s-au crezut la un concert Taylor Swift, însă majoritatea celor care au văzut concertul sau înregistrarea lui s-au simțit imediat ca la pop opera sau rock opera și au apreciat deschiderea către o înțelegere mai largă a muzicii simfonice: era un soi de democratizare a muzicii clasice. Devenea cool.
Pentru un antropolog cultural, deschiderea era previzibilă.
Michel Maffesoli spunea încă din 2007 că postmodernitatea cunoaște un soi de ideologie generată de întoarcerea la o anume „înțelepciune sălbatică”, anume de „a fi cool”: concret, sursa unei anume vitalități contemporane pare a fi deschiderea către alteritate, chiar dacă aceasta este uneori tragică, monstruoasă sau ciudată: „a fi cool [...]; termen polisemantic, cool descrie o stare de spirit non-ofensivă, o sensibilitate plurală. Celălalt este cool, o situație poate fi cool, precum și o ambianță, postura corporală sau vestimentația [...] o atitudine non-activă, fără a fi pasivă”, bazată nu pe o logică a dominării, ci pe „o altă formă, mai calmă, mai detașată, mult mai puțin ofensivă față de alteritate”; „dorința de comuniune cu arhetipurile”, cu gîndirea sălbatică, vizibilă în muzică, teatru, sport, gastronomie, îl determină pe Maffesoli să emită ideea că socialul mileniului III este concretizat în veritabile „triburi postmoderne”, pentru care esențială este dorința de a fi împreună (Revrăjirea lumii. O etică pentru timpurile noastre, Editura Institutul European, 2008).
A fi cool în postmodernitate înseamnă să vezi aura magică a lucrurilor, să înțelegi că ritualul „clasic” citit de Bronislaw Malinowski în insulele Trobriand s-a transformat în „liturghie profană” (Claude Riviere, Socio-antropologia religiilor, Editura Polirom, 2000), că „riturile supraviețuiesc și se reînnoiesc chiar zburdalnic, în ciuda atacurilor și a denigratorilor” (Pascal Lardellier, Teoria legăturii ritualice. Antropologie și comunicare, Editura Tritonic, 2003) și că Șeherezada cu ale ei 1001 de povești mitice s-a mutat în storytelling-ul din advertising ori muzeografie.
Să fii cool înseamnă azi, de exemplu, să vorbești despre mîncare. Ba nu: despre „farfurie”, „plating”, „fine dining”, turism culinar și diplomație culinară. Mîncarea e turism și, mai ales, a devenit masiv instagramabilă cînd e pozată pe fundaluri turistice, dacă se poate exotice. Practic, nu exiști dacă nu ai minimum o postare pe lună cu o mîncare viu colorată în față, dacă se poate la un restaurant de lux. Adică nu te duci la Paris să vezi Luvrul, ca tot țăranul, nici măcar Vuitton-ul din Lafayette, ca Elena Udrea, ci te duci să te pozezi cu un coq au vin sau, în cel mai rău caz, cu un croque monsieur în față la Gare de l’Est.
Au trecut deja mai bine de zece ani de cînd Duccio Canestrini vorbea despre stilul pop de a aborda lumea contemporană – turismul obsedant al ultimelor două decenii, arheologia, tradițiile, magia, gastronomia (Antropop. La tribu globale, Bollati Boringhieri, 2014). Stilul pop în gastronomie ne face să credem că a mînca „cu stil” nu mai este apanajul unor connaisseurs sau gurmanzi declarați și validați: lumea largă poate savura o delicatesă pentru că hrana a devenit pop, în mai multe variante de prezentare.
Varianta flower-power e puternic recuperatoare: mîncăruri și ingrediente altădată asociate sărăciei sau prea peizane pentru a putea fi aduse într-un plating sofisticat – mămăliga, urzicile, leurda, sfecla, salata verde, dovleacul, cînepa, chiar ciupercile – au fost puse într-o lumină nouă, de vedete non-carne care pot susține o hrănire soft, vegan, green și slow („la pas”); lor li s-a adăugat păpădiile, margaretele sau arhaicele soiuri de bureți de pădure – și aici, portalul „Ierburi uitate“ aduce un anume romance atît de diafan, încît nu-ți dorești decît să te duci acasă și să gătești flori, frunze și ciuperci.
Varianta hippie s-a dezvoltat în jurul brunch-urilor de la țară, cu mîncarea „ca la bunica” și „ca la sat”, întinsă pe ștergare țesute din cînepă și așezată pe iarba verde de acasă, în curțile caselor vechi sau ale conacelor transilvane, unde fete cu straie albe diafane, cu cununi de iasomie, sînziene sau flori de cîmp pe cap servesc băuturile din ulcioare și povestesc mesenilor despre ursitoare, vrăjitoare și Ilene Cosînzene. Au fost vedete, pe rînd, cuina, șpaisul, sălașul, cămara, beciul, podul, bucătăria. Aici activează din plin Fata care gătește cu flori și Savori Urbane, dar și volumele Sărut mîna pentru masă, recenta carte a lui Cosmin Dragomir, și Carte de(spre) bucate (Editura GastroArt, 2025) de Adriana Sohodoleanu.
Varianta pop pare a fi însă, cîștigătoare: orice restaurant care se respectă are în meniu mîncare ca la mama sau ca la bunica (și toți avem o bunică, nu?), pe principiul că orice miros te trimite la copilărie și orice gust e plin de savoare. Nu mai avem doar restaurante sofisticate pentru gurmanzi, ci foarte multe localuri au în meniu mîncăruri cu ștaif, strînse în meniuri poetic narativizate și narativizante. Mîncarea devine beletristică: a mînca e o poveste „bine ticluită”, „cu dichis”, ori „meșteșugită”; fiecare mîncare este, obligatoriu, rumenită, infuzată, gătită lent, la foc de lemne și cărbuni, gusturile sînt cu fast sau adînci sau bogate, desertul e mereu dantelat, ardeiul e catifelat, brînza e ușor învechită și fain aurită, roșiile sînt din grădina bunicii, făina e mereu de la o moară dintr-un basm, murăturile au devenit topping, mămăliga e întotdeauna aurie...
Totul e pentru răsfăț, totul se întîmplă la șură sau la conac, într-o vie sau la un hambar, totul e o amintire, o poveste, o emoție.
Și dacă nu au ieșit din mîinile bunicii, pentru că, nu-i așa, „bun vine de la bunica”, atunci mîncărurile sigur sînt de la Morărița, sau de la fata Morarului, sau de la Matache Măcelarul, sau de la tanti Silvia ori tușa Maria. Orice loc din țara asta poate fi gustat, mirosit, gătit sau savurat. Orice mîncare e identitară, e zestre culinară, e patrimoniu, spune o poveste, e o amintire gustoasă sau e chiar cultura și spiritul locului. Oana Coantă, cu celebrele ei postări de la Bistro de l’Arte din Brașov, postează masiv pe această temă.
Orice discuție culinară a devenit o saga de proporții epice și nu m-ar mira deloc dacă s-ar institui și un premiu Pulitzer pentru scrierea gastronomică.
Totul a devenit popular, totul înseamnă trăire magică pentru toți mesenii: nu doar elitele bogate, ci orice ins cu un salariu decent poate mînca ceva „cu poveste”.
Și totul e savant, poetic și fancy transpus în plating: sarmalele cu mămăligă, iahnia de fasole ori mîncarea de cartofi vin mereu împodobite atrăgător, făcînd din orice banală masă de prînz o cinematografie, de multe ori vizibilă în chiar meniurile printate.
Deci: pop. Gastro-pop. Arta culinară a devenit pop art, restaurantul fancy din centru s-a democratizat iar gastronomia a devenit cool, în cel mai curat spirit Maffesoli & Canestrini. Mai mult de atît, nu doar că am devenit o nație de bloggeri, vloggeri, influencer-i și creatori digitali, dar, și mai vizibil, am devenit o nație de antropologi culturali: peste tot au apărut gastronomi, jurnaliști culinari, arheologi culinari, antropologi culinari și tot felul de specialiști în trend-uri culinare. Orice creator digital se desfată în food, taste, flavour ca într-un limbaj basic bun pentru brodat absolut orice pe tema unei farfurii de patrimoniu.
Antropologic vorbind, mutațiile sînt mari și vizează schimbarea obiceiurilor alimentare, a comerțului cu produse de origine animală și chiar a mentalității hrănirii, între necesitate și hedonism. Un exemplu grozav e revalorificarea nutrițională a porcului, pe care l-am rejectat alimentar ani de zile pentru că am fost obișnuiți să credem că „orice carne roșie face colesterol rău”; acum Slanjiniada sîrbească și SlăninăFest românesc confirmă că jumările, slănina, untura, șoncul afumat sau șoricii de porc sînt trufandale și concurează la preț cu metalele prețioase; la tîrgurile culinare plătim o tanti de la țară care să gătească live pe șpohert, cu lemne, mîncăruri țărănești uitate, ca la Ciacova, în Banat, la Festivalul păturatei pă crumpi, iar publicul e imens; facem dintr-un proiect media (aniversările PRO TV) o legitimare a unei noi mîncări naționale – fasole cu cîrnați (la caserolă de plastic) și traducem arta în meniuri inspirate tocmai din operele lui Brâncuși (Adevărul, „Gastronomie franco-oltenească «à la Brâncuși» pusă în operă la Timișoara”)!
O posibilă concluzie antropologică ar putea fi aceea că piața de „tradițional” trebuie privită oarecum disociat: sigur că folcloriștii, etnografii, etnologii, antropologii culturali trebuie să vadă diferențele atît de sensibil redate de între „prima viață” și „a doua viață” a folclorului și tradițiilor (Lauri Honko și Sabina Ispas), în timp ce societatea, în ansamblul ei, e firesc să adere la scenografii culturale originale (resemantizare, revalorificare, reinterpretare), în care vechea bucătărie țărănească devine noua fusion cuisine, iar cel care mănîncă este mereu în „cea mai bună versiune” a lui.
O altă concluzie e aceea că mîncarea a devenit un imens și ofertant subiect popular, iar gastro-pop e un mainstream al ultimilor ani. În context, după meniul de la McDonald’s cu „mc mici“, a apărut pizza cu sarmale și hamburgerul cu sarmale (servit – cum altfel? – cu cartofi prăjiți tăiați din mămăligă deasă, gratinați), festivalul „D’ale porcului“ de la Oradea prinde tot mai bine contur, iar la București, Cosmin Dragomir, care e mult mai mult decît un blogger – e literalmente un cercetător atent al gastronomiei – deschide un muzeu al sarmalelor...
Camelia Burghele este antropolog cultural, cu un doctorat în magie și vrăjitorie, specializată în dinamica proceselor culturale preluate în urban din rural. Cea mai recentă carte publicată: Sarmale și serotonină. Despre un mainstream gastro-cultural, Editura GastroArt, 2025.
Credit foto: Wikimedia Commons
