Aștept în stația de microbuz de la Poiana Cîmpina, imediat după pod, în stînga, tot aștept de vreo douăzeci de minute și nu se întrevede nimic. La început, m-am uitat după un orar al microbuzelor, afișat pe undeva – aiurea, nici vorbă de așa ceva, „ce, Adina, vrei o țară ca afară sau cum?”. Cîmpina e aproape de comuna Poiana Cîmpina (de altfel, fost cartier al orașului, aici se află și gara), la doar doi kilometri, însă ca să ajungi în oraș trebuie să urci un deal, iar dealul ăsta mă descurajează, recunosc că nu mai am antrenament la urcat dealuri, nu au existat dealuri în București, asta e. Promit să mă antrenez, dar nu chiar din prima. În plus, șoseaua traversează pe un pod rîul Prahova, apoi Deneul și trece printr-o zonă fără case cam pustie care îmi dă fiori, din mașină n-am văzut nici un om pe-acolo, dacă or fi cîini? Marota asta cu haitele de cîini vagabonzi m-a urmărit toată adolescența, am răsuflat ușurată în momentul în care au dispărut de pe străzile Bucureștiului, ocoleam cîteva străzi doar cînd vedeam un amărît de cîine, iar aici desigur că sînt cîini din belșug, doar e la țară, mi s-a activat pe loc o anxietate mai veche. Adevărul este că mi-am adus toate fricile cu mine de dincolo, nu le-am lăsat în Piața Obor, mă gîndesc eu cu amărăciune în timp ce mă uit cu ochii în soare după microbuz. Apare o tanti pe la 60 și ceva de ani, o întreb dacă știe ce orar au microbuzele astea. Ea nu știe pentru că e din Cîmpina, n-are treabă cu Poiana, dar a venit la clinica asta șmecheră de aici, ca să-și facă tratament. O costă 3.200 de lei zece ședințe, adică toată pensia ei, „dar să vedeți ce proceduri au... de-ți stă mintea în loc! Masaj, gimnastică, bazin, nu știu ce cu laser. Și ce curat este... mi-au dat halat, prosop, papucei, de fiecare dată. E exact ca-n străinătate. Eu vă zic că se merită, nu vă mint. I-am zis și lu’ soțu’ – decît să ajung o povară pentru copii, să nu mai pot să mă mișc, că am muncit toată viața în picioare, la fabrică, și în fiecare dimineață mă dor toate alea, mai bine vin aici. Și, credeți-mă, după doar două ședințe, m-am trezit altfel, altfel îmi simt oasele, ca un nou născut...”. Și tot așa, taca-taca, de vreo zece minute, iar cînd îmi vorbește se bagă în mine într-un mod neplăcut, iar eu mă tot îndepărtez. Mai apare o fată, cam dolofană, dar cu unghii, buze, tot ce trebuie, „Nu știi cînd vin microbuzele astea?”, o întreb eu. Nu știe, că nici ea nu e din Poiana, n-are treabă cu viața de la țară, se uită cu dispreț la tanti cu procedurile și trece repede pe un video call cu o prietenă, „și cum îți spuneam, fată...”. Mai vine un tip, ăsta știe, cică la fix și la și jumate. Ah, ce l-am ratat, ajunsesem la și cinci. Tipul e urmărit de un cîine vagabond, blînd, gras și cuminte, o corcitură cu Fox Terrier, dacă toți ar fi ca el… dar nu sînt. „A apărut la noi în curte, la firma de construcții... la început era sperios, dar i-am dat de mîncare și a prins curaj!” Tanti cu clinica aștepta un nou prilej să vorbească și iar începe, că ce-i cu cîinii ăștia lăsați de izbeliște pe stradă, că nu e normal (aici sincer sînt de acord cu ea), că la fiica-sa în Anglia nu vezi un cîine fără stăpîn și că toți sînt cu pungulițe ca să le ia răhățelul (acum înțeleg de unde are ea bani pentru „proceduri”). Și iar taca-taca, iar se bagă în mine, iar mă trag, însă în sfîrșit vine și microbuzul care e deja plin de la gară, ne înghesuim cu toții în el ca să ne urce afurisitul de deal.
Mi-am dat seama din prima zi: transportul în comun în „provincie”, mai ales în zona rurală, e un dezastru (cel puțin în Prahova), aici dacă nu ai mașină ești mort, însă toți au mașină, multe niște hîrburi funcționale, dar astea sînt cele mai bune, pe sate. Și eu am mașină, dar tot nu am permis, fir-ar să fie și n-o să depind tot timpul de partenerul cu permis, poate are și el treaba lui. „Unde mergeți?”, mă întreabă șoferul. „În Cîmpina!”, zic eu cu convingere. „La salcie?” „Da, la salcie.” 2 lei 50. Habar n-am pe unde o fi „la salcie”, n-am nici un fel de repere. În fiecare dimineață mă trezesc într-o casă mare, luminoasă, mă uit la o curte verde, la trenurile care trec, în depărtare, spre București sau Brașov și mă întreb: ce naiba caut eu aici? Unde sînt, unde e viața mea? Oare e o decizie bună? Sau o greșeală fundamentală?
Am ajuns și „la salcie”, e puțin mai departe de centru, spre OMV, cobor din microbuz, cu o curiozitate stranie, de parcă aș fi ajuns într-o țară străină. Tot ce mă înconjoară mi-e necunoscut, deși oamenii vorbesc fix aceeași limbă. Aproape „de salcie” e o berărie din aia clasică cum nu mai vezi decît în orașele mici, cu prețuri derizorii, probabil, oamenii se înghesuie pe la mese și sorb din halbele cu bere, vorbesc tare, par fericiți, iubesc cîrciumile astea cinstite, mi s-a făcut o sete teribilă și poftă de bere, ce-aș lîncezi acolo vreo două ore, doar ca să mă uit la stradă (strada principală) și să trag cu urechea la ce spun oamenii. Însă am ieșit să mă mișc, să mă plimb, să fac măcar 8.000 de pași. Pentru că mi-am dat seama că, de cînd m-am mutat, aproape că nu am ieșit din curte și că, în ritmul ăsta, voi deveni prizoniera locului, a casei. De fapt, ăsta e riscul cînd te muți „la țară” – nu-ți mai vine să ieși. Stai în curte la nesfîrșit, respiri, mai pui mîna pe o greblă, te uiți la pomi, la frunze, mai înflorește cîte o floare nouă „de sezon”– ce floare o fi asta? (acum, de pildă, m-am prins că am niște bujori și aștept să înflorească și ăia), mai ronțăi ceva, mai scrii un articol pentru Dilema, mai bei un vinișor, timpul se dilată, trece viața.
Încă de la prima ieșire mi-am găsit un traseu de 8.000 de pași prin Cîmpina care să evite bulevardul principal și centrul oficial al orașului care a fost mutilat de comuniști, ca peste tot. Am luat-o pe „străduțele din spate” la fel ca în cartierul meu din București, am descoperit bulevardul Culturii, cu casele lui interbelice și cu parcul plin de vegetație care se revarsă peste Deneu (e DN1, desigur, dar așa i se zice pe aici și nu numai), am stat pe bănci și am privit puști care chiuleau de la liceu, am trecut pe lîngă clădiri frumoase – biblioteca, Consiliul Județean, Casa de Cultură, am traversat strada Castanilor unde chiar erau castani înfloriți, am descoperit unde e restaurantul indian faimos pe toată Valea Prahovei, am nimerit într-un scuar dintre blocuri unde m-am conversat cu vreo cinci pisici, evadate de prin apartamente, două de rasă, care beau apă din baltă, m-am conversat și cu prietena mea Laura, la telefon, avocată mutată din București la Otopeni, care a doua zi avea un proces la Sinaia și am stabilit să se oprească la Cîmpina ca să mîncăm un gulaș la „Povestea ceaunului”. A fost o plimbare foarte plăcută. Cîmpina e categoric a good place to live și cumva un oraș detașat de timpul nostru, locul acela în care nu ți se poate întîmpla nimic rău și ești, în același timp, aproape și departe de toate.
La final, cînd am ajuns în celălalt capăt al orașului, am obosit un pic, mă gîndeam să cobor dealul pe jos și să înfrunt sălbăticia, dar pînă la urmă l-am sunat pe partenerul cu carnet să mă culeagă de acolo. Am așteptat privind cum apune soarele dincolo de dealuri, spre Telega. Nu m-am mai întrebat ce caut aici și unde e viața mea, dacă e doar o haltă sau e o stabilire definitivă, încă nu am de unde ști. Mereu mi-am dorit să-mi petrec a doua parte din viață într-un oraș de la marginea mării, în România e aproape imposibil din cauza climei, nu avem o mare prietenoasă iarna. Dar faptul că am reușit să sparg o bulă personală, un tipar, e important, am scris în mai multe rînduri că cel mai tare mi-e frică să nu cumva să îmbătrînesc în Piața Obor, să merg acolo șontîc, cu dureri de coloană și cu căruciorul după mine, să-mi număr banii din pensie, apropo, poate n-ar fi rău să mă gîndesc serios la procedurile clinicii locale... Mulți mă întreabă din ce vom trăi aici – răspunsul e simplu: din ce am trăit și pînă acum, ca artiști, fără un job cu un program fix și fără copii.
