Cînd mergi pe stradă, simți cumva privirile celor din jur asupră-ți. Ar fi mult spus că realizezi perspectiva lor asupra lucrurilor. Dar ceva din punctul lor de vedere se revarsă și asupra ta. Chiar dacă doar o picătură.
În copilăria mică, privirile lor erau cam invizibile. De-abia te așezai tu în tine și de-abia îți formai, timid, propria ta privire, uimită, asupra celor din jur. (Ar fi mult spus asupra lumii, pentru că încă habar n-aveai că ar putea fi vorba de așa ceva.) La vîrsta aceea, de 4-5 ani, de-abia începeai să observi și să te minunezi. De pe la 9-10 ani încolo, începeai să te vezi pe tine. Țin minte, cam de atunci, primele mele scrutări în oglindă. Cele dintîi luări în stăpînire proprii. Îmi amintesc, destul de clar, imaginea mea de acolo și impresiile mele în ce mă privește. Primele impresii. Altfel, în perioada aceea, singurele alte impresii asupra mea erau, în general, din partea mamei. Care observa cum arăt, cum mă-mbrac, dacă totul e în regulă. Ori venind de la alți membri ai familiei îndeobște de sex feminin, care mă lăudau exclamativ, așa cum se cam face cu copiii.
În anii mai mari, la școală, nu simțeam privirile celorlați, dar începusem să-i observ eu pe ei. Și, în urma anumitor constatări, tindeam să am o „abordare” critică în ce privește propria-mi persoană. Pe la 11-12 ani, începuseră deja să conteze privirile celor din preajmă, chiar fără să le simt direct. Pe la 13-14 ani, pășind cu avînt spre adolescență, am început să simt povara lumii. Greutatea ochilor celor din jur. Întrebările lor, evaluările lor, săgețile lor. Chiar și aprecierile unora și altora. Asta se întîmpla pe la debutul anilor 1980, cînd oamenii nu erau chiar ca acum. Era, pe atunci, un fel de intruziune a privirii. Cei pe lîngă care treceai te priveau, destul de direct. Nu într-un mod plăcut, aș zice. Ci într-unul scrutător. Și aici nu mă refer doar la privirile sexului opus. Căci, da, se practicau „agațamentele”. Pe stradă, în tramvai, în troleibuz. Cîte unui reprezentant al sexului opus (al aceluiași sex nu se putea în public, pe vremea aceea, era risc de pușcărie) i se punea pata pe tine. Putea doar să-ți arunce ocheade. Să treacă pe lîngă tine azvîrlindu-ți, într-un puseu de masculinitate obraznică ce s-ar numi azi hărțuire sexuală, cîte o replică bine țintită. De cele mai multe ori, la limita obscenului. De multe ori chiar licențioasă. Uneori, doar un compliment aparent benign. Spun „aparent” fiindcă, sigur, era un semn de apreciere, pe de o parte. Dar, pe de alta, unul complet nesolicitat, de care, oricît de low ți-ar fi fost self esteem-ul, în general n-aveai chef. Și care nu te lua doar prin surprindere, ci te și speria, de destule ori.
Asta mai ales în cazul în care respectiva persoană, în gloria masculinității ei feroce, se și ținea după tine. Erau nenumărate cazuri de asemenea situații. Într-unele, fericite, au ieșit, ce să vezi, chiar relații de durată din asta. În altele, flirturi ori aventuri de-o noapte. În cele mai multe, însă, nu știai cum să mai scapi de respectivul. În cazurile extreme, apelai chiar la un polițist, care pe atunci se numea milițian și care mai patrula uneori/rareori pe străzi. În altele, făceai apel la opinia publică, la trecători, cărora le semnalai comportamentul inadecvat al specimenului. Dar, de cele mai multe ori, te descurcai singură. Deja te obișnuiseși cu fenomenul, era unul al zilelor tale, al vieții cotidiene. Anumiți indivizi puteau fi ținuți la distanță chiar cu o uitătură de gheață. În cazul celor mai receptivi la semnalele din jur. Majoritatea, însă, puteau fi deturnați mai puțin subtil, cu o vorbă bine țintită. Și nu prea delicată. Eventual una pe care s-o audă și alți oameni din jur, ca să se simtă nu doar prost, ci și luați în vizor.
Era, da, un fel de mahala stradală. De cele mai multe ori, „agresorul”, care nu era neapărat agresor, în sensul clasic al cuvîntului, ci mai curînd unul care-ncerca marea cu degetul și se mișca în sensul vremii de atunci, renunța la idee odată apostrofat. Indiferent ce idee ar fi avut.
