● Sabrina Carpenter, Man’s Best Friend, Island Records, 2025.
Să spun din capul locului că la început a fost coperta asta pe care o puteți vedea în textul meu. Ea a provocat un fel de vertij (social) mediatic, în care s-au ciocnit opinii și poziții care mai de care, unele dintre ele numind-o chiar… „regresivă”. „Un ritual al umilirii”, spunea o fană dezamăgită, în vreme ce altele vedeau în gestul acela un act de revendicare, de empowerment sexual deghizat în supunere, de deturnare satirică a stereotipurilor. Geometria puterii, nu-i așa? Cine îngenunchează pentru cine și de ce, cine apucă părul cui și în numele cărei fantezii… La vreo săptămînă, a venit și videoclipul big budget pentru single-ul „Tears” – în el, Sabrina Carpenter e Janet Weiss din The Rocky Horror Picture Show și produce un moment la bara de strip-tease care te face să te întrebi în ce an trăiești –, iar vocile iritate și-au continuat tirada cu aceeași vervă. La 26 de ani, adolescenta din serialul Girl Meets World performează în „cîmpul” Madonna, adică în teritoriul acela minat al provocărilor sexuale cultivate cu metodă, al declarațiilor politice făcute cu trupul și cu privirea. Dar și în cel al lui Miley Cyrus, cea care a transformat ruptura violentă de trecutul Disney într-un adevărat spectacol de formatare a propriei imagini publice.
Dar să nu ne grăbim să o reducem pe Sabrina Carpenter la asta. Man’s Best Friend, cel de-al șaptelea LP al unei cariere turbo, e construit dintr-o sumă de paradoxuri. Efervescent și calculat, ironic și vulnerabil, el devine o colecție de piese ce par scrise cu gîndul la TikTok, dar care ascund în spatele tuturor trucurilor o inteligență parodică imposibil de ignorat. Dacă Madonna deschidea porțile pentru o sexualitate militantă, Carpenter pare să inventeze o versiune postmilenială a ei: sexualitatea ca memă, ca instrument de trolling cultural: „Do you want the house tour? / I could take you the first, second, third floor, / And I promise none of this is a metaphor. / I just want you to come inside / But never enter through the back door”. Cineva spunea că refrenele ei sînt fondante pop cu arsenic în interior – și avea dreptate.
Man’s Best Friend e un album lustruit impecabil, produs de Jack Antonoff și John Ryan cu precizia unui laborator farmaceutic care știe exact unde să apese ca să livreze dopamină pop în doze concentrate. Ai la tot pasul beat-uri sintetice, linii de bas elastice și sintetizatoare care trimit la efervescența acidă a anilor ’80, dar și chitare radio-friendly din anii 2000. Totul e calibrat pentru streaming: piese scurte, refrene care îți vin în cap chiar în timp ce încerci să le uiți. Varietatea sonoră de aici nu e doar eclectism de vitrină, ci o strategie în sine: fiecare schimbare de registru muzical reflectă jocul Sabrinei Carpenter cu puterea, sexualitatea și stereotipurile, toate generînd acel pop cameleonic care, la intersecția dintre camp și derivativ, își poartă propria ironie ca pe un accesoriu de preț.
Paul Breazu este jurnalist.
