Mitul lui Eminescu, contemporanul nostru

Mitul eminescian domină autoritar cultura română de mai bine de un secol. Geniu dispărut în floarea vîrstei, bolnav şi nefericit sufleteşte, dar de o moralitate şi un patriotism desăvîrşite, intransigent, fervent şi drept militant politic, de o inteligenţă sclipitoare care l-a situat în avangarda ştiinţelor politice, economice, sociale şi tehnice, romantic întîrziat însă poet nepereche, poet naţional, poet social, luceafăr al poeziei româneşti, întemeietorul limbii noastre literare, chintesenţă a spiritualităţii româneşti, „om deplin al culturii române”... Eminescu supravieţuieşte cu greu propriului mit. Sprijinind cauza mai tuturor intereselor politice, morale sau literare ale posterităţii; revendicat de către toate formele de naţionalism: ortodoxism, legionarism, protocronism şi, acum, de noua dreaptă, Eminescu a reuşit să fie - cum a formulat Nicolae Manolescu - „emblematic pentru toate curentele de gîndire din secolul nostru.” Astăzi, editarea operei eminesciene este suspectă de erori semnificative şi, paradoxal sau nu, critica literară încă nu ne-a dat un Eminescu al timpului nostru.

Receptarea critică a lui Eminescu numără trei mari momente importante. Primul, articolul lui Maiorescu din 1898, ce urmează primei ediţii de poezii, în care criticul impune imaginea unui spirit shopenhauerian, a geniului pur abstras cotidianului. Al doilea moment corespunde publicării poeziilor postume în ediţia Perpessicius şi studiilor lui Călinescu şi Vianu din anii `30, urmate de interpretarea lui Ion Negoiţescu, tipărită în 1968, prin care se stabileşte valoarea postumelor şi imaginea romanticului vizionar. Deşi, între timp, prima ediţie academică s-a încheiat, materialul biografic s-a completat nesperat (cele 93 de scrisori inedite adresate Veronicăi Micle au fost publicate în 2000), iar mitul s-a consolidat prin emfază critică, festivism politic şi, după `89, prin comercialul aniversărilor, critica operei eminesciene a rămas, substanţial, la nivelul contribuţiilor interbelice. De aceea, consider al treilea moment important al receptării lui Eminescu nr. 265/1998 al Dilemei în care s-a încercat pentru prima şi singura dată cu un asemenea impact deconstrucţia cultului personalităţii poetului şi a prejudecăţilor din imaginarul colectiv, rediscutarea mitului literar, reevaluarea şi revitalizarea spiritului critic, precum şi o indirectă invitaţie la relectură.

Dacă în anii `20, pe frontispiciul revistei xenofobe Porunca vremii erau reproduse cele două versuri din „Doină”, citate mai tîrziu într-un celebru discurs de Ceauşescu însuşi, şi dacă în ultimii ani se publică cărţi în care Noua dreaptă creditează asasinarea politică a publicistului naţionalist Eminescu în contextul unor ample şi secrete operaţiuni de spionaj austro-ungar, urmate de internări şi injecţii forţate cu droguri în spitale psihiatrice, ei bine, acestea nu sînt decît efectele negative directe ale întreţinerii mitului prin idolatrie, demagogism şi emfază critică. Căci rediscutarea unui mit literar la români – încă resimţim puternic nevoia de compensaţie morală pe care o asigură mitul -, echivalează întotdeauna cu o acţiune obscură de discreditare a valorilor naţionale. „Revoltă antieminesciană”, „atac al masoneriei”, „mizerie morală”, „defăimare”, „sacri­legiu”, „acţiune antinaţională şi antimitologică”, „conspiraţie iudaică”, „crimă de lèse-majestè” sînt cîteva dintre aprecierile iconoclastului număr dilematic, număr prezentat, aproape un deceniu mai tîrziu, în Dicţionarului General al Literaturii Române editat de Academia Română, drept „expresia unui proces mai general, vizibil şi în domeniul istoriei, de demitizare a valorilor naţionale, pe motiv că acestea au fost exagerate şi, în consecinţă, trebuie revizuite pentru a putea să fim, astfel, acceptaţi în Europa”.

Iată, de cîteva săptămîni România a fost „acceptată în Europa”. Independent de această realizare, este timpul unei noi evaluări a mitului eminescian în spaţiul intituţional, precum şi în cel public, dacă şi în ce fel s-a împrospătat receptatea critică a poetului în instituţiile culturale, în exegezele de autor şi în percepţia imaginarului cultural colectiv. Altfel spus, cum este tratat Eminescu în dicţionarele, în manualele alternative, contribuţiile eminescologice şi în publicistica ultimilor ani.

Mitizare în stil academic

Spre deosebire de Dicţionarul Scriitorilor Români (coord. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, vol 2. 1998), în care articolul dedicat poetului este scris de regretata Ioana Em. Petrescu, unul dintre puţinii noştri eminescologi profesionişti, şi spre deosebire de Dicţionarul Analitic de Opere Literare Româneşti (coord. Ion Pop, 4 vol., 1998-2003), unde cercetătorii clujeni reuşesc performanţa de a scrie despre poet curat, corect şi echilibrat, capitolul Eminescu din Dicţionarul General al Literaturii Române (vol. 3, 2005) este o mostră de inadecvare, neputinţă şi chiar iresponsabilitate critică.

Coordonatorul dicţionarului, Eugen Simion, pe atunci încă preşedintele Academiei Române, şi Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Basarabia, şi-au adjudecat onoarea de a scrie despre „poetul naţional”, nelăsînd să le scape prilejul unui subtil transfer de prestigiu. Deşi pe lista de colaboratori ai dicţionarului erau numeroşi cercetători cu mult mai buni şi mai potriviţi pentru o astfel de întreprindere. De altfel, cu Eugen Simion s-a întîmplat un fenomen previzibil. Falsa glorie academică şi oportunismul ideologic postdecembrist au cerut, în timp, sacrificii: prin manageriatul său prelungit şi discutabil, E. Simion, preşedinte de Academie, i-a deprofesionalizat vizibil şi pe profesorul E. Simion, şi pe criticul E. Simion. Cel care pe la jumătatea anilor `60 avea printre cele mai bune şi mai la zi lecturi din critica franceză, s-a dovedit acum excedat de bibliografia critică literară din ultimele două decenii. Medalionul despre Eminescu, scris împreună cu M. Cimpoi, este o călătorie critică în urmă cu o jumătate de secol: cele mai recurente două referinţe critice din acest medalion sînt Maiorescu şi Călinescu.

După o primă parte biografică bună, informată şi scrisă alert (nimic însă despre boală, subiect intens politizat şi controversat), urmează ceea ce ar fi trebuit să rămînă, de fapt, pe ciorne: o abordare descriptiv-tematică, lungă şi nesărată (se preia de la Al. Piru numărarea versurilor poemelor), neinspirată, fără nerv critic, schiţînd o mitocritică de almanah (de altfel, mitul e singurul concept, bun la toate), cu referinţe firave, puţine şi anacronice, care nu ajung nici măcar în postbelic (bibliografia ultimilor 20 ani nu e asimilată, iar teoria lui Virgil Nemoianu despre „romantismul Biedermeier”, de departe cea mai interesantă propunere teoretică de regîndire a romantismului est-european, nu e nici măcar menţionată), într-un limbaj preţios, greoi metaforic („vocaţia uranică”, „atitudinea hiperioriană”), în fine, o exegeză redundantă şi aproximativă (lirica poetului „nu se mai bizuie pe morfologia sau pe sintaxa versului, ci pe altceva, nedefinit şi straniu”), stînjenitor de impresionistă, exclamativă („Ce este omul, ce valoare are existenţa lui, ce a rămas din tot ce a fost bun şi frumos? Întrebări umilitor de simple, la îndemîna oricui”), redusă, de fapt, la nesfîrşite jenante parafrazări şi descrieri şcolăreşti, unele de un umor involuntar memorabil, cum este, de pildă, repovestirea poemului Memento mori de la pag. 45. Iată doar două mostre de astfel de exegeză primară: călătoria Luceafărului este „o viziune cosmogonică formidabilă în care intră văi haotice, izvoare de lumină, mai multe straturi de stele şi ceruri suprapuse, goluri care se nasc de pretutindeni, mişcate, toate, de o sete care soarbe şi prăbuşite într-un adînc asemănător cu o oarbă uitare” şi în Gemenii „să auzi cuvîntul numai pe dos, să ţi se îngălbenească sufletul, să-ţi sece ochii din cap, să-ţi intre frica de moarte în oase, să ai în orice om un duşman, să te usuci pe tron şi să ajungi stafie – arată o imaginaţie lirică foarte productivă.”

Avînd în spate o bogată tradiţie eminescologică, plus o dezbatere dilematică semnificativă despre mitul poetului, cei doi critici ratează spectaculos ocazia de a fi scris un Eminescu măcar corect şi adus la zi. Nimic despre dinamica fascinantă pe care un geniu poetic o stîrneşte în succesiunea generaţiilor critice nu se găseşte aici. Articolul închinat de cei doi academicieni celui mai mare poet român ne oferă un Eminescu liniar, univoc, singular, în afara oricărei problematici, un monolit de text critic sufocant care nu lasă să se întrevadă fluctuaţiile unei receptări critice ce se întinde pe întreaga durată a bietei noastre literaturi. Cînd cei doi spun că din cauza „spiritului nostru corupt de modernităţi” nu vibrăm la unele versuri cam greoaie, afirmaţia echivalează cu punerea lacătului pe o operă închisă şi abandonată. Receptarea poetului după `89 este mină de aur pentru orice critic, oricît de mărginit ar fi el. Încercarea de revitalizare critică declanşată de Dilema este însă pentru cei doi numai „expresia unui proces de demitizare a valorilor naţionale”. Eseul Ilinei Gregori Eminescu la Berlin, considerat unanim una dintre cele mai bune contribuţii la eminescologie (şi menţionat la bibliografie) este tocmai o reacţie la criza exprimată în tema dilematică. O spune chiar autoarea în prefaţă, dînd un bobîrnac şi academicienilor şi eminescologilor de ocazie.

Din păcate, E. Simion şi M. Cimpoi şi-au atins aici limitele şi fac un deserviciu poetului contribuind la mitul Eminescu prin comentariul lor anacronic, convenţional şi fals encomiastic. Iritaţi de verdictul precarităţii gîndirii politice a poetului dat de specialişti precum Zigu Ornea şi Cristian Preda, cei doi stîrnesc compasiune încercînd să demonstreze pe aproape patru pagini de dicţionar, taman „calitatea literară” a prozei politice, „colorată de emotivitate şi de imaginaţie”, plină de „un număr mare de proverbe”. Citatele reproduse din publicistica lui Eminescu nu fac decît să confirme maniheismul, utopismul, accentele xenofobe şi inadecvarea la realitatea istorică a gîndirii politice a poetului, lucru care, o dată acceptat, oare cu ce va ştirbi genialitatea lui!? În prefaţă, E. Simion respinge răfuielile ca metodă de dicţionar, numai că, în cazul Eminescu, ar fi vorba, chipurile, de nobila combatere a „demitizării valorilor naţionale” de către „europenişti şi internaţionalişti”, teorie reluată inclusiv în Cuvîntul înainte a manualului de clasa a X-a de la Editura Corint.

Şi ca şi cum toate acestea n-ar fi fost de ajuns, fotografia reprodusă în paginile dicţionarului este sinistra statuie a lui Gheorghe Anghel, din faţa Ateneului, cu un Eminescu în boxeri, purtînd mantie, freză à la Bon Jovi şi sfîrcuri erecte. Iar la final e citată fraza lui Călinescu cu apele care vor seca în albie, cu cetatea şi cu ţeava crinului, plus delirul mistic al lui Arghezi căruia „Luceafărul” i se arată rupt „din Sfintele Scripturi, după Apocalips”. Spăşiţi, îl aşteptăm pe Eminescu să ne judece!

Manuale ca la carte

Gloria de care se bucură încă în liceele patriei o carte mediocră cum este Scriitori români de azi nu poate fi explicată decît prin mediocritatea majorităţii profesorilor. Prin urmare, consecinţele negative în mentalul didactic ale unui dicţionar girat de Academie pot fi semnificative. Din fericire, după ani buni în care şcoala a făcut mari deservicii operei eminesciene prin încremenirea într-o unică viziune, în clişeu şi encomion, manualele alternative reprezintă una dintre cele mai bune reforme din învăţămîntul acestor ani. Alcătuite şi scrise inteligent de filologi profesionişti, găsesc majoritatea manualelor şcolare suficient de consistente, de variate şi de actuale. La capitolul Eminescu, fie că este vorba despre curentul romantic, despre istoria poeziei sau despre „evoluţia prozei”, fie că poetul ilustrează printr-o creaţie lirică sau în proză o anumită temă, cum este, de pildă, iubirea, întregul aparat didactic este complex şi atrăgător.

În manualul de clasa a XII-a, de la Editura Sigma (coordonat de Nicolae Manolescu, autori: George Ardeleanu, Matei Cerkez, Dumitriţa Stoica şi Ioana Triculescu), poemul „Luceafărul” este însoţit de referinţe critice din Mircea Cărtărescu şi Ioana Em. Petrescu, dosarul critic al operei subliniază existenţa interpretărilor multiple şi este însoţit de o variantă parţială a poemului cu comentarii de Petru Creţia, pentru ca la final două texte ştiinţifice de fizică modernă să-i familiarizeze pe elevi cu problema vitezei luminii şi cu aspecte privitoare la măsurarea distanţei interstelare. În manualul de clasa a XI-a, de la Grupul Editorial Art (coordonat de Mircea Martin, autori: Carmen Ligia Rădulescu, Elisabeta Roşca şi Rodica Zane), în paralel cu nuvela „Sărmanul Dionis” le este oferit elevilor, pentru exerciţiul intertextualităţii, un fragment din Cartea de nisip a lui Borges.

Excepţia o reprezintă manualul de clasa a X-a de la Editura Corint coordonat de Eugen Simion (autori: Florina Rogalski şi Diana Hărtescu), unde referinţele critice şi bibliografia sînt minimale, anacronice şi... autoreferenţiale. Florina Rogalski fiind autoarea jenantului plagiat din Manualul de limba şi literatura română pentru clasa a XII-a, Editura Corint, 2002, manual ce a cunoscut, tot sub coordonarea academicianului E. Simion, mai multe tiraje. În ciuda demascării şi demonstrării repetate a plagiatului.

Un mit încă needitat

De altfel, Academia Română se face vinovată şi de pierderea a zece miliarde de lei vechi (cf. cotidianului Ziua din 12 dec. 2006), bani alocaţi anul trecut pentru editarea celui de-al şaptele volum din Caietele Eminescu, volum preconizat să apară, totuşi, luna aceasta cu sprijinul Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă. Cele şase volume ale manuscriselor tipărite pînă acum de Monitorul Oficial au însă un tiraj confidenţial, nu au fost lansate şi nici difuzate sau scoase la vînzare şi se pare că o bună parte din cele 42 de caiete eminesciene (8.661 pagini de manuscris) donate Bibliotecii Academiei de Maiorescu în 1902 – care conţin inclusiv reflecţii erotice explicite şi versuri pornografice şi pe care entuziastul Constantin Noica le-a numit cam pripit „document unic în cultura europeană” - abia mai pot fi consultate din cauza gradului avansat de degradare.

Mai mult, specialiştii sînt de părere că editarea operei lui Eminescu trebuie, pur şi simplu, luată de la capăt. Petru Creţia şi Nicolae Georgescu şi-au exprimat, cu solide argumente, îndoielile cu privire la corectitudinea textelor din ediţia Perpessicius (6 vol., 1939-1963), singura de pînă acum. Împărţirea textelor poetice în antume şi postume, reevaluarea punctuaţiei (în special erorile de lecţiune a virgulelor care schimbă sensurile versurilor), paternitatea unor texte publicistice - erorile de atribuire şi de identificare a unor traduceri se „datorează” lui D. Vatamaniuc, care astăzi legitimează cu prefeţe teoriile complotiste ale extremişilor exegeţi de la Noua dreaptă - sînt suficiente motive care să justifice reluarea urgentă a editării.

În aşteptarea criticii adevărate care să ne dea, în sfîrşit, un Eminescu al timpului nostru, inflaţia de eminescolatrii şi de exegeţi neprofesionişti, iresponsabili, impostori sau de-a dreptul stupizi, precum şi festivismul manifestărilor omagiale care întreţin clişeele, prejudecăţile şi cultul personalităţii poetului aşezat mai presus de orice critică, toate acestea nu fac decît să interpună, în continuare, între noi şi opera poetului, distanţa mitului. Intangibil şi rece.

Apărut în revista Dilemateca nr. 9 / 2017

P.S. Citate de eminoscologie debilă:

„Într-o operă non-canonică, recurenţele chreodei şi raporturile incertitudinale se manifestă pe deplin, printr-un permanent dinamism contradictorial magmatic. Cele patru «stoikeia» la care am recurs spre a indica răspîntiile tensionale ale poeziei secolului al XX-lea, se regăsesc în opera eminesciană ca unde magmatice în plină desfăşurare epirogenetică...” Pompiliu CRĂCIUNESCU în Eminescu – paradisul infernal şi transcosmologia, Editura Junimea, Marele Premiu al Centrului de la Ipoteşti în 2006

„Caietele ne dezvăluie cît de rodnică ar fi putut fi toamna eminesciană dacă am fi avut şi o vară eminesciană şi dacă verile – în sensul real al cuvîntului – nu i-ar fi fost confiscate de istovitoarea muncă din redacţia bucureşteană, goală în sezon estival, cînd ceilalţi îşi făceau vacanţele la munte sau la mare.” Vasile MUSCĂ în Lumile şi trecerile lui Eminescu, Editura Grinta, 2004

„Fiecare ieşire peste graniţă, era însoţită în prealabil de o şedinţă de spiritism, spiritul lui Eminescu asigurîndu-ne că totul va fi bine şi să nu uităm că în toate călătoriile, spiritul lui şi al Patriei sunt alături de noi tot timpul şi orice s-ar întîmpla, ne vor scoate din încurcătură...” Aurel CONSTANTINESCU-SEVERIN în Revelaţii din lumea de dincolo, Editura Asociaţiei Culturale UNESCO „Iulia Haşdeu”, 2003

„Numele său iniţial Mihai Eminescu are exact 14 litere (5 şi 7). Poetul va debuta în revista Familia – 7 litere – la 25.02.1866, asuma cifrelor 30, adică 3 sau de 5 ori 6, chiar şi anul jucîndu-se iar cu 5 şi 7. dacă mai luăm în coniderare şi titlul poeziei, aşa cum a fost scris atunci («De-a ave…») vom găsi din nou 7 litere. Recunoaşterea sa ca poet a avut loc la Junimea, care are iarăşi şi iarăşi 7 litere. Capodopera sa «Luceafărul» (10 litere adică de 2 ori 5) va apărea în revista Convorbiri literare la 7.08.1883, sumă de cifre 35, adică 8 sau de 5 ori 7. Şi mai evidente sînt aceste «coincidenţe» în opera eminesciană: time, cuvinte, titluri, toate poartă ca o povară apăsarea acestui algoritm.” Lucian FILIP în Graiul Maramureşului, februarie 2000

„Arheul devine unicul principiu al unei ontologii eminesciene, dar nu atît al uneia explicite, care nici nu prea există la Eminescu, decît în măsura în care am văzut, cît al uneia implicite, cam în sensul în care nemţii vorbesc, despre un necesar Weltanchauung al unităţii şi coerenţei operei, deci condiţionat estetic.” Mihai CIMPOI în Dacia literară, nr. 1/2000

„CHEMARE LA ROMÂNISM – An de an ne întîlnim în ziua de 15 ianuarie pentru a sărbători naşterea lui Mihai Eminescu. În fapt, în fiecare an ce trece îl îngropăm tot mai mult în propria-i imagine. Vă invităm în aceeaşi zi de 15 pentru a încerca, renunţînd la inevitabilele vanităţi ale epocii, să-l dezgropăm pe Eminescu dezgropîndu-ne în acelaşi timp pe noi.” Afiş pe holul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj

„Opiniile eminescologilor, spre exemplu cea a Acad. M. Cimpoi converge spre aceea că viaţa umană se defăşoară sub semnul cumpenei eminesciene cu două ciuturi care cînd urcă cea plină, se coboară cea deşartă.” Vlad CHIRIAC în Ecoul Eminescu, ziar editat de Centrul Academic Internaţional Eminescu, Chişinău, nr. 6/2004

„O formulă celebră din Noul Testament preconizează «Dacă ochiul tău te duce la păcat, smulge-ţi-l!» Din fericire, nici un creştin şi nici Eminescu nu şi l-a smuls. În ultimă instanţă, nici etica creştină şi nici cea a grecilor antici nu pot lămuri problema cuplului.” Svetlana Paleologu-MATTA, Eminescu şi abisul ontologic, Aarhus, Nord, 1988, p. 88)

„În Călin, sobrietatea lui Eminescu lasă locul unei complezenţe erotice de un gust destul de îndoielnic. Farmecul tinerei fete, pe care falsul incub Călin nu se va mulţumi s-o privească prin fereastră, este descris pe un ton excitat. [...] Cît despre Eminescu, el nu e preocupat de aspectul tulbure al acestui demon nocturn, fantasmă onirică ce compensează refularea dorinţelor din starea de veghe, exercitînd totodată asupra victimelor ei presiunea insuportabilă a remuşcărilor. Ceea ce-l interesează este posibilitatea pe care o are [demonul] de a intra pe fereastra acelor fete pregătite, psihologic, să-l întîlnească..” (Ioan Petru Culianu, Fantasmele erosului la Eminescu, în Id., Studii româneşti, I, Bucureşti, Nemira, 2000, pp. 73-75)

„Trecerea de la tradiţie la tradiţia rupturii nu poate fi săvîrşită decît prin intermediul unui proiect multidimensional al gîndirii, în care dimensiunile sunt date nu de ’structuri’ (fixe) ci de unde magmatice succesive şi simultane. Aceasta este noima construcţiei dinamice a interpretării, invocată mai înainte prin conjugarea mişcărilor oro- şi epirogenetică [....]. Căci într-o operă non-canonică, repetăm, recurenţele chreodei şi raporturile incertitudinale (pe care aceasta le implică), se manifestă pe deplin, printr-un permanent dinamism contradictorial magmatic. Cele patru ’stoikeia’ la care am recurs spre a indica răspîntiile tensionale ale poeziei secolului al XX-lea, se regăsesc în opera eminesciană ca unde magmatice în plină desfăşurare epirogenetică...” (Pompiliu Crăciunescu, Eminescu – paradisul infernal şi transcosmologia, Iaşi, Junimea, 2000, p. 66)

„Mai ales Caietele ne dezvăluie cît de rodnică ar fi putut fi toamna eminesciană dacă [...] am fi avut şi o vară eminesciană şi dacă verile – în sensul real al cuvîntului – nu i-ar fi fost confiscate de istovitoarea muncă din redacţia bucureşteană, goală în sezon estival, cînd ceilalţi îşi făceau vacanţele la munte sau la mare.” (Vasile Muscă, Lumile şi trecerile lui Eminescu, Cluj-Napoca, Grinta, 2004, p. 50)

„Dacă Eminescu ar fi trăit încă 33 de ani, mai precis din 1883 încolo..., ar fi construit şi modernizat, în viziune românească, toate ştiinţele universului, afirmăm utopia cu o durere gravă îndelung mistuită de gîndirea noastră, şi Gemenii reprezintă în acest sens una din dovezi.” (Constantin Crişan, Eminescu versus Dumnezeu sau Blestemul în genunchi, Bucureşti, Eminescu – Vinea, 1999, p. 50)

„Fiecare ieşire peste graniţă, era însoţită în prealabil de o şedinţă de spiritism, spiritul lui Eminescu asigurîndu-ne că totul va fi bine şi să nu uităm că în toate călătoriile, spiritul lui şi al Petriei sunt alături de noi tot timpul şi orice s-ar întîmpla, ne vor scoate din încurcătură. Să ai asemenea garanţii şi să se îndeplinească absolut toate prezicerile, ne făcea să trăim permanent, miracol după miracol, un fel de Nirvana, pe care am fi dorit-o s-o trăiască cît mai mulţi dintre semeni de ai noştri.” (Aurel Constantinescu-Severin, Revelaţii din lumea de dincolo, Editura asociaţiei Culturale UNESCO „Iulia Haşdeu”, 2003, p. 20)

„Asemeni oricărui tînăr îndrăgostit, Eminescu se va plimba pe lîngă plopii fără soţ şi va degera în faţa casei, aşteptînd ca iubita să se arate la fereastră. O va dori trupeşte, demonstrînd o normalitate contestată pe nedrept de unii, iar tocmai de aceea va fi înţeles şi căutat nu numai de abstinentul adept al amorului frustrat şi pur.” (Ovidiu Vuia, Misterul morţii lui Eminescu, Bucureşti, Editura Paco, 1996, p. 61)

„Spaţiul temporal 15 ianuarie – 15 iunie are deja o ciclicitate mistică. Poetul se naşte în fiecare 15 ale primei luni a anului, pe 15 iunie se duce să moară puţin – vorba altui poet – iar celelalte şase luni ale anului se purifică în Nirvana creştină, pentru a reveni iarăşi în orizontul de referinţă al românilor. De fapt, ziua de naştere fiind oarecum în apropierea Crăciunului, iar ziua morţii aproape de ziua Învierii şi Înălţării la cer a lui Isus Hristos, momentele de referinţă ale vieţii lui Eminescu se înscriu între coordonatele principalelor sărbători ale creştinătăţii ortodoxe. [...] Dumnezeu a creat lumea, dar fiul lui Dumnezeu – Eminescu a creat neamul românesc.” (Aureliu Goci, Eminescu la infinit, Bucureşti, Viitorul Românesc, 1997, pp. 32-33)

Foto: M. Chivu