● Lily Allen, West End Girl, BMG, 2025.
„And now we are all here, we’ve moved to New York, / We've found a nice little rental near a sweet little school. / Now I’m looking at houses with four or five floors, / And you’ve found us a brownstone, said «You want it? It’s yours!».” Cine a spus că divorțurile nu sînt productive? Lily Allen s-a întors, dar nu cu nostalgie împachetată în hîrtie vintage, nici cu vreo mare dorință de a se reinventa pentru Gen Z. Ea s-a întors cu ceva mai incomod – un album despre cum se destramă un mariaj în timp real, pas cu pas, narat ca un reportaj de război. West End Girl e un album-concept care urmărește cronologic și chirurgical o destrămare sentimentală: de la casa scumpă din New York unde se mută proaspăt căsătoriții („You want it? It's yours!”), pînă la e-mail-ul semnat „Love and light” de la Madeline, o sumă a celorlalte femei, pentru soțul ei. Între aceste două puncte, fericirea promisă și trădarea consumată, Lily Allen disecă fiecare semn ratat, fiecare gest vinovat, fiecare zîmbet forțat. Dacă în epoca ei de aur, aia cu Smile și The Fear, ea era fata cu chitara care-ți trăgea una zîmbind, acum e femeia care nu prea surîde. Și, cînd o face, e ca un cuțit. Nu teatral, nu melodramatic, ci cu acea naturalețe care te face să te întrebi dacă nu cumva tocmai ai fost înjunghiat fără să-ți dai seama. Albumele ei trecute erau niște pasaje între ironie și consum, între indie pop și pop comercial, dar astăzi, pasajele alea s-au metamorfozat în niște tuneluri întunecate din care își privește divorțul cu ochii deschiși. Refrenul piesei-titlu se fixează ca un scaiete enervant de cortex, în timp ce, în jurul lui, Allen toarnă imagini cu hoteluri angoasante, cine tăcute, zîmbete forțate. Un „I love you"“ spus mecanic. De la „You want it? It's yours!” la „It was never really ours”, traseul e scurt, brutal, documentat cu meticulozitate.
Și cu o dîră de cinism. Direcția muzicală de pe West End Girl nu este spectaculoasă, ci funcțională. Instrumental, albumul performează discret, povestea fiind, în aparență, mai importantă decît orice. Un pian rece, un bas atent plasat, percuțiile minimaliste și sintetizatoarele care se strecoară ca niște umbre construiesc un fundal aproape documentar, pregătit să conțină acest instrument emoțional care este vocea lui Lily Allen.
Fiecare frază este calibrată, fiecare suspin are greutatea lui, fără artificii inutile, fără trucuri populiste. West End Girl e pop care nu caută să fie distractiv. E un album despre control și pierdere a controlului, despre cum rutina și mariajul se transformă treptat în prizonierat emoțional. Devine fascinant cum Allen transformă fluxul ăsta introspectiv într-un LP inteligent, în care sofisticarea melodică nu strică brutalitatea emoțională.
Paul Breazu este jurnalist.
