Responsabilitate și luat pe sus

Îmi aduc vag aminte de primul meu vot din epoca lui Ceaușescu, de pe la sfîrșitul anilor 1980, nu cu mult înainte de revoluție. Împlinisem 18 ani și, ca atare, trebuia să merg la vot, era obligatoriu. Nici nu mai știu pentru ce am votat și cum se proceda pe atunci, exact. Cert e că, de fapt, nu aveai opțiune. Da, te duceai să votezi, dar ceva ce-ți impunea sistemul. Alții hotărau pentru tine. Nu se ținea cont de votul tău, decît de formă: trebuia să faci act de prezență.

În fața buletinului de vot nu aveai decît să faci ce făcea și bunicul meu: să-i tai pe toți. Să-i anulezi. Din fericire, votul era anonim. Se știa că era o mascaradă. Prezența în sine a oamenilor, chiar formală, consolida însă regimul putred. Anularea voturilor era un capriciu de fapt insignifiant.

Așa că acel moment din viața mea nu poate fi considerat nicidecum un vot real. Nicidecum un moment civic, care să exprime vreo responsabilitate. Clipele de responsabilitate civică au venit după 1989. Începînd cu momentul 1989 în sine, cu ieșirea în stradă. La revoluție, căci, în ciuda diverselor discuții și dispute, nu știu cum altfel să-i zic. Atunci, studenți fiind, am ajuns în fața Intercontinentalului pe seară. N-aș zice că din responsabilitate civică, pentru că habar nu aveam ce e aceea, ci pur și simplu pentru că ne-a luat valul. Valul nu neapărat al mulțimii (deși îmi amintesc că drumul pînă acolo, pe jos, l-am făcut într-o mulțime). Ci valul exaltării inoculat, tacit și nerațional, de posibilitatea schimbării. Și de necesitatea revoltei.

Senzațiile și sentimentele astea nu au venit pentru că aveam vreun simț al datoriei. Ci, pur și simplu, pentru că lucrurile s-au adunat, lumea s-a mișcat. Și timpul venise. Am fost în stradă atunci, am strigat, am trăit intens, am văzut oameni căzînd și am fugit mîncînd pămîntul cînd s-a tras în jos. Pentru că valul istoriei mă luase, deodată, cu el. Fiindcă pur și simplu părea să nu existe o altă cale.

La fel s-a întîmplat, apoi, în Piața Universității. Eram atunci în ultimul an de facultate, obținut chiar la cerere, căci acum era democrație. Și, nu știu cum, chiar în condițiile astea aș zice ideale, nu se putea sta în sala de curs. Ața te trăgea afară, lumea era acolo. Inclusiv profesorii cei mai iubiți veneau, acolo era locul în care ne puteam purifica. În care puteam cere să se schimbe ceva mai în profunzime. Acolo era tărîmul tuturor posibilităților. Locul în care aveai voie să te exprimi, chiar dacă o dădeai în bară. Acolo era, de fapt, și locul în care s-a format, bineințeles întîi firavă și clătinîndu-se, conștiința civică. Și responsabilitatea civică despre care vorbeam mai sus. Acolo am început să înțelegem că depinde de fiecare dintre noi ce se întîmplă cu găleata comună în care trăim și pe care o numim țară. Că nu sloganurile patriotarde cu care ne-au împuiat capul în școală pe vremea lui Ceaușescu au vreo relevanță, ci, de pildă, votul fiecăruia.

Așa că am votat, de fiecare cînd am avut ocazia, începînd cu 1990, cît de responsabil am putut. Candidatul susținut de mine a obținut, pe atunci, cel mai mic procent. Dar am votat cum credeam eu că e responsabil pentru societatea în care trăiam. Despre care de-abia atunci am început să înțeleg că e nevoie să fie democratică și ce înseamnă asta.

De atunci încolo, încet-încet, ceva s-a copt și în mintea mea. Am înțeles care sînt criteriile după care ar trebui să mă iau ca să-mi exercit nu doar dreptul la vot, ci și această responsabilitate civică. Și am încercat să votez ținînd cont de asta. Încercînd să nu pun pe primul loc bunăstarea personală imediată (deși, desigur, contează și asta), ci una comună, pe termen mai lung. Și libertățile pentru care altădată ne-a luat valul și care, odată pierdute, sînt greu de recuperat. Care ne ajută să fim în rîndul lumii democratice și în care se poate trăi păstrîndu-ne demnitatea și opțiunile. În care cuvintele sforăitoare ori promisiunile nerealiste, care confundă realitatea cu ficțiunea, nu-și au rostul.

Și mă străduiesc să fac tot așa și de-acum încolo. Poate mai firesc decît altădată.