Ca să fie limpede din capul locului: aceste amintiri despre locuri de pierzanie aparțin unui fost student (foarte) sărac, iar marea lor majoritate țin de epoca precedentă telefonului mobil accesibil oricui, așa că nu prea există dovezi fotografice, cu excepția uneia din Evenimentul zilei, în care apar pe scena din Club A purtînd un palton de-al mamei și ochelari de soare rotunzi, după ce cîștigasem premiul pentru cel mai bun imitator de „John Lennon”. Deci n-o să vorbesc despre cluburi despre care auzeam că ar fi fost mișto, unde nu-mi permiteam însă nici măcar o bere. Cînd am intrat la facultate, în 1998, veneam după patru ani de „Spiru Haret“, unde trăisem experiența prieteniei cu niște copii de bani gata (mai ales în primele două clase de liceu), așa că mă obișnuisem să atîrn pe lîngă ei prin Studio Martin și Why Not, Maxx sau Dumars, dintr-o dorință de socializare prost procesată, care mă făcea să mă activez penibil și excesiv pe Prodigy, după care recădeam în muțenie agresivă. În timpul zilei, trăgeam de regulă în Lăptăria lui Enache, locul preferat de chiul, unde îmi făceam temele, iar vara pe terasă, La Motoare. Toată generația mea de bucureșteni a fost marcată de doamna liftieră care croșeta în timp ce ne ridica la ceruri.
La Litere am dat de băieți și fete la fel de săraci ca mine și am început o lungă perioadă de trecere în care stăpîneam arta de a trage chiar și două ore de o cafea sau de a planifica o noapte în Club A cu banii de intrare și de o bere. De multe ori berea aceea era mai facultativă decît cursul de slavă veche, dar întotdeauna găseai pe cineva care să-ți facă cinste. De altfel, berea din Club A nu era mai scumpă decît cea la de chioșcul din spatele blocului.
Centrul Vechi nu avea nici o legătură cu cel de acum, mai curînd cu Craii de Curtea Veche și cu ultimii ani ai Epocii de Aur, cînd mă tîrîia mama de-o aripă pe Lipscani să-mi ia căciulă sau mănuși sau să developăm un film. Cu toate astea, începuseră să apară cluburi și baruri prin subsoluri, timid, dar destul cît să atragă ca muștele roiurile de studenți. De multe ori, înainte de Club A se făcea pornirea la terasa Argentin (lăudat fie-i numele!), unde cu o sută de Fernet și o halbă aveai destulă energeia pînă pe la faza de blues-uri din Club. Pe la 4,30-5, cînd boxele începeau să răcnească „Breaking the Law” și femeia de serviciu începea să ne măture cioburile de sub picioare, știam că trebuie să ne cărăm spre primul metrou.
Erau nopți în care preferam să mergem în Fire, pentru labirintul subteran plin de fum (și cîteodată pentru un grunge mai apăsat decît „dincolo”), în Twice sau, cînd chiar făceam rost de niște bani, în Propaganda, unde rula la infinit Mezzanine.
Dar toate astea bifau regimul nocturn. Eu eram un animal itinerant, trebuia să dau check-in la cît mai multe locuri pînă la lăsarea serii, așa că aveam o hartă mentală bine înrădăcinată, pe care clipeau locuri unde puteam adăsta la celebra cafea fără sfîrșit. Cel mai ieftin și mai la îndemînă era, bineînțeles, barul de la Litere, unde coboram în pauze, între două cursuri și unde se putea sta și fără consumație. Pereții și mobilierul erau vopsite în negru, domnea o penumbră sinistră, dar acolo puteai să-ți citești cursurile, să-ți pui notițele în ordine, să mai vorbești cu o colegă, să planifici un bairam.
Dacă intenția era să-ți pierzi mințile sau să descoperi multiversul, soluția era So What, devenit Sovata, barul underground din spatele Spitalului Colțea, unde coborai două niveluri sub pămînt ca să găsești trei mese lungi din lemn pe care zăceau 30 de inși, unul mai beat ca altul, iar muzica asurzitoare era pusă de un DJ din Fieni. Care adormea și el, moment în care puteai să te duci în spatele barului, să-ți pui ce muzică vrei tu. So What era cel mai periculos loc, pentru că avea ingredientele unui tărîm în care uitai de lumea de sus, erai ca Făt-Frumos din Tinerețe fără bătrînețe..., uitat într-un tărîm blestemat. Lumea se și injecta pe acolo, așa că nu era deloc neobișnuit să pășești la budă peste cîțiva prăbușiți în propria urină.
Dacă aveam chef de o bere ieftină, se găseau soluții: vizavi de intrarea veche a Arhitecturii, într-un gang, funcționa, uitată de lume, o „cofetărie” cu trei mese la care stăteau în permanență cîțiva dubioși („jurnaliști”, „colecționari de artă”) și unde te puteai aciua și tu cu berica ta, cu prețul unei conversații conspiraționiste. La fel de bine puteai bea o bere la terasa cu mici de pe Lipscani, care acum nu mai există (dacă nu mă înșel, era poziționată chiar vizavi de actualul Cărturești Carusel). Din aceeași poveste era și micăria de la Foișorul de Foc, dispărută și ea, odată cu cîțiva consumatori celebri. De aceeași paradigmă proletară ținea și o terasă discretă din Pasajul Galeriei Blanduziei, cu două mese, dar și un interior cu sobă din teracotă, unde-mi amintesc că trăgeam de bere cît să mă intoxic îndeajuns cu Eminem & Dido și HIM.
Prin 2000 am început să muncesc, așa că nu-mi mai permiteam să jonglez cu facultatea, biroul, cronicile (începusem să public săptămînal) și Midnight Oil, așa că am trecut într-o zonă un pic mai liniștită a existenței (nu foarte), și am înlocuit cluburile de noapte cu baruri shady, cum ar fi Mes Amis, Le Grand Maguy, Big Mamou, Barfly sau, mai tîrziu un pic, Jack, unde ascultai muzică, dar te și puteai înțelege cu cel de la masa ta. Am trăit multe nopți suprarealiste parcurgînd traseele dintre barurile astea, dar știu sigur că nu eram singur. Era o efervescență a vieții de noapte, a beției continue care ne ținea în priză încontinuu. Îmi amintesc o noapte care a început cu o bere băută cu un profesor în Mes Amis, a continuat cu două colege într-un bar atît de straniu încît nu sînt sigur că exista (într-un bloc din spatele Muzeului Bucureștiului, poate chiar în blocul lui Marin Mincu), în care atîrnau leagăne din tavan, a continuat solo în Club A, apoi m-a dus în Barfly și s-a încheiat într-un Internet Café de pe Magheru, unde am jucat Heroes of Might and Magic pînă s-a luminat și am plecat la muncă, la Casa Scînteii – sau a Presei Libere, după preferințe.
Acolo aveam de ales între cantinele ascunse în labirinturile ei, mă scuturam de oboseală și-mi umpleam burta cu mîncarea ieftină, uleioasă și sățioasă, iar după muncă mă retrăgeam la barul din spate, „de la EVZ”, unde (re)începea povestea cu tradiționala ciorbă de potroace și primul combo vodkă & bere, în așteptarea serii. Cînd am început să fac corectură și pentru Luceafărul, plecam de la redacție direct la barul din curtea Muzeului Literaturii, unde trăgeam de o halbă încercînd să nu par impresionat de scriitorii de la mesele alăturate, deși în realitate nu făceam altceva decît să le studiez ticurile verbale, timbrul vocii și să caut legătura dintre literatură și oamenii ăștia atît de obișnuiți.
Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor și editor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Soarele negru, Editura Trei, 2025.
Credit foto: Wikimedia Commons
