Într-o revistă dedicată cercetării adicțiilor, doi sociologi suedezi au arătat că închiderea cîrciumilor în vremea pandemiei a avut un impact negativ asupra oamenilor din Suedia, iar restricționarea consumului de alcool în baruri după o anumită oră s-a corelat cu creșterea criminalității. De fapt, dincolo de practicile sociale complexe pe care le despică sociologii în argumentele lor, adevărul e că-i o barbarie să-i răpești omului ceva atît de prețios cum e cîrciuma.
Cu toate greutățile vieții, în 1901, I.L Caragiale – scandalizat de măsurile din Statele Unite de restricționare a alcoolului în baruri care anunțau marea „prohibiție” – celebra calitatea de a fi român și de trăi în România, firește că nu din considerente ideologice, ci pentru că în România niciodată nu s-ar interzice alcoolul și mersul la cîrciumă. Așa încît Caragiale scrie o serie de texte în Moftul român în care face apologia berăriilor, hanurilor și tuturor teraselor. Crîșma e un loc sacru care servește drept universitate pentru români, spunea marele autor boem, căci aici se naște spiritul critic și oratoric, la cîrciumă iau naștere atît elucubrațiile, cît și geniile și ideile mărețe. Petrecem seri și zile la cîrciumă pentru că sîntem alcoolici sau sîntem alcoolici pentru că stăm mult la cîrciumă? Ambele ipoteze sînt false, asta ne spune și Caragiale. Nu e vorba despre tăria din pahare, ci despre o libertate aparte – însă, desigur, tăria contribuie mai mult sau mai puțin la această libertate.
Autorii din acest Dosar traversează toate barurile emblematice fără de care mulți oameni nu ar fi cunoscut lucrurile pe care le cunosc. Ne-au arătat istoricii monografi ai Bucureștiului că hanul și cîrciuma erau locuri unde oamenii se întîlneau și continuau viața și poveștile dintr-un capăt al unei mahalale pînă în capătul unei alte mahalale. Sadoveanu nu întîmplător a ales hanul drept cadru larg al poveștilor stranii pe care le spun drumeții.
De atunci și pînă acum, cîrciumile s-au transformat în multe feluri. Spune-mi la ce cîrciumă mergi ca să-ți spun cine ești. Scriitorii și artiștii frecventau dintotdeauna anumite baruri și, cu toate acestea, nu toți scriitori merg la aceeași crîșmă, fiindcă și crîșmele au spiritul și natura lor mai apropiate de unii și mai străine altora. Acest Dosar ne mai arată că sociologia și antropologia au neglijat instituția crîșmei, atît de vitală omului, care trăiește dintotdeauna vieți paralele și povești separate, care încep și se termină în curtea unei crîșme.
