Religie a Cărții (și mai ales a Cuvîntului întrupat), creștinismul patronează simbolic și istoric tot ceea ce, în civilizația europeană globalizată, ține de adevărul mărturisit cu limpezime, de frumusețea convingătoare a rostirii, de logica menită să traducă rațiunea constitutivă a omului și de punțile construite elocvent, începînd cu poezia mistică și discursul despre binele comun, pînă la diplomație și îndemnul spre solidaritatea comunitară. Cuvîntul se arată a fi regele acestui univers teocentric, unde ființa adamică e răscumpărată prin jerfta de sine a Creatorului făcut om. Dacă reluăm asemenea premise, am putea crede că revoluția Inteligenței Artificiale va ajuta misiunea Bisericii într-o lume tot mai zăpăcită, instabilă și (chiar) periculoasă. Să vedem cum stau lucrurile în această privință.
Știm că AI (am preluat acronimul englezesc, deși nu pronunțăm „Ei-Ai”...) este produsul acestor modele lingvistice mari, capabile să scaneze imense baze de date digitale și să organizeze răspunsuri sintetice, pe orice temă, în funcție de succesiunea probabilistic ideală a cuvintelor menite să circumscrie subiectul. Există așadar o continuitate simbolică între inteligența credinței prin cuvîntul predicat al adevărului întrupat și concretizarea noii forme de inteligență, bazată pe dominația predictivă a limbajului. Tradiția speculativă creștină despre intelectul divin se suprapune de fapt cu istoria teologiei, de la Origen, Augustin și Pseudo-Dionisie Areopagitul pînă la Ioan Scotus Eriugena, Anselm de Canterbury, Thoma de Aquino, Meister Eckhart, Nicolaus Cusanus și Leibniz. Dacă mintea lui Dumnezeu – sursă, model, energie și scop al tututor celor create – apare ca spațiu infinit al necesității matematice, atunci imitarea lui Dumnezeu (după al cărui chip sîntem creați) avea să capete și dimensiunea unei aproape nelimitate puteri de calcul, convertită în descifrarea universului.
Dacă coborîm sub norii acestui tip de considerații, dăm de o realitate practică ceva mai accidentată. AI va ajuta clerul în misiunea sa de propovăduire, pentru că predicile concepute la comandă pe aplicațiile conversaționale vor depăși (fie că ne place sau nu) nivelul omiletic mediu al celor care tîlcuiesc Evanghelia în sinaxa liturgică. Preoții cei mai cultivați și talentați oratoric vor ști să formuleze cereri mai subtile, complexe, adecvate intențiilor de a lămuri pe deplin pericopele „investigate”, iar cei mai de rînd, leneviți și nu prea deștepți, vor primi gratuit și imediat o schemă exegetică mult mai bună decît reproducerea unor predici din anii 1960, publicate prin revistele românești de teologie.
Un pericol ține de perfecționarea filmelor realizate de AI. Am văzut primii cantautori de mare succes (care nu există în „realitate”). Vom vedea în curînd și duhovnici virtuali încărcați cu întregul soft paterical & filocalic al patristicii răsăritene, amplasați într-un decor athonit (sau monastic românesc) prezentați ca „asistenți duhovnicești”. Și cum cel mai greu în taina spovedaniei e să fii sincer cu un intermediar sacerdotal uman, socotind că el este doar canalul „neutru” între tine și Dumnezeu, nu m-ar mira ca mulți credincioși (mai ales tineri, deci nativi digitali) să apeleze – chiar dacă sînt descurajați – la sfaturile unui magistru spiritual „sintetic”.
M-am referit la „descurajare” întrucît auzim la predicile încă „tradiționale” același vechi discurs de condamnare a modernității și a tehnologiei, dar și a social media, ca factori de alienare, derută lăuntrică și risipire a timpului. E de presupus că, cel puțin în prima fază, Biserica (și nu mă refer aici doar la BOR) va evita discuția directă și aprofundată despre pastorația Inteligenței Artificiale. Cea din urmă va ocupa toate spațiile libere, se va insinua pretutindeni în țesutul eclezial, dar nu va fi primită printr-un dialog constructiv și selectiv, ci își va produce efectele oricum, pe fondul unor vagi respingeri retorice. Deocamdată, preoțimea e cam pe cont propriu, căci nu beneficiază de poziții magisteriale elaborate și nici nu primește cursuri de formare care să permită oricărui slujitor al altarului o reacție avizată. Relativa ghetoizare a facultăților de Teologie nu ajută prea mult. Poate că se va găsi totuși un format corect de dezbatere eclezială și pastorală menită să reducă impactul AI în viața comunitară a Ortodoxiei din acest secol deopotrivă promițător și provocator. Ne putem folosi de AI ca de un miracol al minții umane în căutarea lui Dumnezeu?
