În numele teologiei politice bizantine, BOR a fost mereu mînă-n mînă cu toate guvernele României. Nu a contat faptul că aceste guverne, de la independența statală dobîndită prin luptă, în 1877, pînă la prăbușirea dictaturii marxist-leniniste, în 1989, n-au prea fost democratice, în sens liberal modern, sau au fost explicit și brutal autoritare. Pe durata regimului monarhic, „simfonia” Stat-Biserică (majoritară) era stilistic plauzibilă, căci regii noștri, chiar și atunci cînd mizau pe o „camarilă” coruptă, au contribuit decisiv la dezvoltarea națiunii, la maturizarea instituțională a statului și la construirea identității românești pe linia unui „Bizanț latin”. Nu erau vinovați bunii noștri suverani de ereditatea turco-fanariotă și de gena autoritar-țaristă a Răsăritului ortodox, din care (cultural) făceam parte. Chiar dacă aveau și rude la Sankt-Petersburg, în capitala de atunci a imperiului rus, ei au întreținut legături de familie mai ales cu monarhiile europene, cîștigînd astfel un profil tot mai onorabil pentru națiunea pe care o conduceau, ca „unși” ai lui Dumnezeu. Bucureștiul interbelic a fost supranumit „micul Paris” tocmai pentru că orientarea pro-occidentală a monarhiei a îngăduit, prin vaste programe edilitare, această măgulitoare (și cumva provincială) analogie.
„Încercarea comunismului”, cum i-a spus regretatul Părinte André Scrima, a dus BOR nu doar în infernul ateismului de stat, al luptei de clasă și al urii ideologic cultivate față de lumea liberă din spațiul occidental, ci și la absolutul cherem al comenzii politice integral anti-creștine. AUR este partidul extremist care, după PRM și alte cîteva comete „de traziție” post-comuniste, de identică sorginte naționalist-securistă și net-antioccidentală, are astăzi pretenția că exprimă vocea de „masă” a BOR, uzurpîndu-i autoritatea printr-o caricatură grotesc-putinistă și o periculoasă manipulare digitală, toxic purtătoare de diversiune, dezinformare și ură.
În locul unei Ortodoxii românești împrietenite cu pluralismul politic și destinul euro-atlantic al țării, această formațiune, a cărei propagandă este parțial preluată de către unii clerici și chiar ierarhi ai BOR, face cam totul pe dos: pretinde că unește românii, dar i-a dezbinat; pretinde că-i iubește și pe cei de peste Prut, dar le sabotează parcursul spre Uniunea Europeană; pretinde că vrea „pace”, dar aplaudă sfîrtecarea Ucrainei de către hoardele lui Vladimir Putin. Nu are nici un program politico-economic viabil (doar nu vom luat drept așa ceva ridicolul slogan „apă-hrană-energie”...) și se prezintă în Parlament cu proiecte legislative aberante, precum acela care ar impune ca orele de curs ale elevilor să înceapă, ca într-o dictatură teocratic-filetistă, prin intonarea imnului național și recitarea obligatorie a rugăciunii „Tatăl nostru”. Se declară apărătoarea „dreptei credințe”, dar își incită membrii să practice violența xenofobă și rasismul. Susține că urmărește interesul național, dar demonizează apartenența noastră la UE și NATO și idealizează în tonuri neolegionare izolarea în care ne aflam pe vremea lui Ceaușescu. Oricum ai privi aceste fapte, ești nevoit să recunoști că asocierea dintre BOR și pomenitul partid, infectat cu sincretismul „georgist”, deformează grav învățătura Bisericii și îi înstrăinează pe ceilalți români (electoral vorbind, peste 60%) de orice viață creștină urmată cu discernămînt, moderație și realism.
Dacă ierarhia BOR nu se va delimita, măcar în ultimul ceas, de această rătăcire care folosește frustrarea și resentimentul ca arme insurecționale și ar vedea România de partea dictaturilor asiatice, imunitatea spirituală a Bisericii majoritare va scădea sub pragul critic, lăsînd loc atît anticlericalismului de stînga, cît și unor dezordini sociale pe care nici o apologetică – de la catedra teologică sau din mintea elitei mirene – nu va reuși să o îngrădească. Nu trebuie să fii expert în relații internaționale ca să înțelegi că războiul readus de Rusia în inima Europei schimbă pe termen lung ecuația strategică a continentului nostru și că intrăm într-o perioadă istorică turbulentă, cînd echivocul (sau jocul la două capete) subminează coeziunea comunitară, exact atunci cînd avem maximă nevoie de solidaritate în jurul libertăților fundamentale garantate de opțiunea noastră pro-occidentală și democratică.
