De vreme ce bătrînul fost lider comunist a părăsit, într-un foarte tîrziu al istoriei, viața pămîntească, s-ar spune că era firesc să fie „condus pe ultimul drum” atît de către politicienii care-i datorează totul, cît și de șeful guvernului care i-a organizat funeralii de stat și a decretat în memoria defunctului o zi „oficială” de „doliu național”. Partidul de suflet al lui Ion Iliescu s-a mobilizat intens, sperînd să ridice un val de emoție „populară”. A trebuit să constate însă că doar vreo mie de cetățeni s-au perindat la catafalcul expus în sala „Unirii” din Palatul Cotroceni și aproape nimeni nu s-a aliniat pe traseul cortegiului funerar către locul de veci. Între aceste două vădite momente de indiferență colectivă, s-a consumat și „rînduiala creștinească” din capela Cantacuzinilor, demolată de Ceaușescu și reconstruită după 1989. Serviciul religios a fost condus de un episcop-vicar patriarhal, într-un mic sobor de preoți.
Ultima zi pe pămînt a bătrînului comunist convertit cu greu – și niciodată deplin – la parcursul democratic al României a fost profund contradictorie. Valuri de critici publice au însoțit decizia autorităților de a-i dedica „funeralii de stat”: era dumnealui fost președinte al țării, dar era și inculpat pentru crime contra umanității, pe care o decizie a CEDO le-a declarat imprescriptibile. Au existat juriști care au consultat legislația, observînd că ea exclude de la funeralii de stat foștii președinți care au fost inculpați sau condamnați. Alții au socotit că, în absența unei hotărîri definitive de condamnare în Justiție, decizia guvernamentală era „cumva” inevitabilă. Ceaușescu însuși a fost primul președinte al RSR, dar n-a avut parte de înmormîntare cu salve de tun, pentru că, nu-i așa, tocmai fusese acuzat și condamnat de un tribunal militar extraordinar. În august 2025, toată lumea a fost însă de acord că adăugarea unei zile de „doliu național” pentru Ion Iliescu era chiar prea mult: o sfidare la adresa victimelor de după executarea sumară a dictatorului Ceaușescu și a celor din contextul extralegal generat de violența succesivelor „mineriade” organizate de Ion Iliescu și partidul său neo-comunist. Doliul național pentru o figură intens controversată și larg detestată nu se poate declara într-o democrație funcțională, ci doar în dictaturi...
O anumită tulburare a creat și serviciul religios destinat defunctului. Omul a declarat, cu o rară sinceritate decursă din crezurile sale cele mai dragi, că este „liber-cugetător”, adică agnostic. Da, a folosit confesiunea majoritară ca sursă de legitimare a democrației „originale” pe care a construit-o, dar și Putin se crede... „creștin-democrat”. Pe de altă parte, dincolo de cîteva prezențe „protocolare” și de parada de „atașament” ortodox făcută de PDSR/PSD în campaniile electorale (cînd a primit mereu sprijinul explicit al unei părți din clerul BOR), Ion Iliescu n-a avut nici o tangență reală cu Biserica lui Hristos, pe care-L accepta ca „rebel” ridicat contra unor rînduieli sociale „nedrepte”, dar nu-L mărturisea nicidecum ca Fiu al lui Dumnezeu jertfit de bunăvoie pe Cruce, pentru mîntuirea omenirii și ridicarea păcatului lumii. Nu există nici cea mai vagă dovadă palpabilă că fostul membru temporar marginalizat al nomenclaturii comuniste s-a împărtășit din sacramentele Bisericii, că ar fi avut un duhovnic sau că și-ar fi dorit o înmormînare creștinească. Așa că el a fost anexat de facto, ca fiu al Ortodoxiei universale și naționale: ar fi fost într-adevăr prea de tot să fie coborît în mormînt în sunetul înregistrat al „Internaționalei”, deși chiar pe mormintele unor membri din familia sa nu figurează tradiționala inscripție INRI, sau NIKA, ci secera & ciocanul.
Bref, decizia BOR în această delicată situație a implicat un uriaș „pogorîmînt” tacit, în favoarea unui lider ateu, dar important pentru destinul post-totalitar al ierarhiei BOR, începînd cu „permisiunea” acordată fostului Patriarh Teoctist de a reveni în scaunul arhieresc, după zdrobitoarea victorie a lui Iliescu în primele alegeri „libere” din luna mai 1990. E creștinește să ne rugăm pentru iertarea păcatelor lui Ion Iliescu, puțin probabilă, dar nici exclusă de omnipotența divină. Sper însă ca ierarhii Bisericii noastre să priceapă și semnificația absenței poporului român de la ceremoniile „oficiale” care i-au fost, de voie, de nevoie, dedicate.
