Între volumele apărute anul trecut despre părintele Scrima se află și o consistentă monografie publicată la excelenta editură Ratio et Revelatio de către părintele Mihai-Iulian Dancă, fost director al Centrului Sfinții Petru și Andrei din București, în prezent vicar provincial al Provinciei Părinților asumpționiști din Europa. Experiența apofatică a unității în opera lui André Scrima (670 p.) este rezultatul unei cercetări din perspectiva problematicii unității atît în plan interreligios, cît și în plan intercreștin (mai ales în privința relației dintre Bisericile Ortodoxă și Catolică). Demersul este justificat de centralitatea acestei teme în reflecția părintelui Scrima și stabilește o relație de continuitate între prima mare etapă a activității acestuia, referitoare la Conciliul Vatican II și la dialogul ecumenic, și a doua perioadă, cea a profesoratului la universitățile din Liban, cînd raportul creștinismului cu celelalte religii, mai ales cu islamul, devine dominant. Trebuie menționat de la bun început că autorul identifică în mod corect, pe baza unei aprofundate cunoașteri a textelor publicate antum, editate postum sau existente în arhivă, cele două mari arii în care și-a adus contribuția părintele Scrima, care nu era un teolog de cabinet sau un expert în comisii teologice, ci un mediator între lumi și culturi, un itinerant preocupat de semnificația spirituală a acestei itineranțe dinspre tradiția căreia îi aparținea.
Capitolul I propune o tratare pe multiple paliere a apofatismului ca singurul mod de intrare în relație vie cu absolutul divin. Părintele Mihai-Iulian Dancă definește cu claritate opțiunile conceptuale ale lui André Scrima și le expune în toate articulațiile lor, făcînd deseori apel la filosofia lui Heidegger. Noțiunea de „prezență” capătă o pondere foarte însemnată în încercarea, mereu confruntată cu limitele limbajului, de a reda felul în care „Dumnezeu, rămînînd inefabil, se comunică totuși creaturii într- un mod real”. Capitolele al II-lea și al III-lea abordează doi versanți ai aceleiași mari teme: relația dintre unitatea divină și pluralitatea religiilor, pe de o parte, și dintre unicitatea creștinismului și celelalte religii, pe de altă parte. Monografia se înscrie astfel în zona teologiei religiilor, teritoriu delicat, în care părintele Scrima s-a exersat de timpuriu și în care a rămas printre puținii teologi ortodocși care s-au încumetat să depășească tradiția apologetică. Autorul analizează reflecțiile părintelui Scrima care propun o perspectivă incluzivă asupra pluralității de facto a religiilor, în orizont pneumatologic, în care Hristos este prezența totală spre care converg toate, pe temeiul unității dintre planul creației și cel al mîntuirii. Subcapitolele despre „convergenţa eschatologică spre Christos” și despre Duhul Sfînt ca „agent metaistoric” sînt o contribuție pertinentă pentru înțelegerea viziunii părintelui Scrima. Capitolul al IV-lea este consacrat „redescoperirii unității inalterabile a Bisericii” prin dialogul dintre ortodocși și catolici. Miza dialogului este tocmai dezvoltarea sau redobîndirea capacității, de ambele părți, de a recunoaște unitatea pe care schisma a desfigurat-o în plan istoric, dar care subzistă și se cere „actualizată”. Capitolul al V-lea se concentrează asupra „topos-urilor experienței unității”: condiția monahală, rugăciunea și spiritualitatea isihastă, relația cu părintele duhovnicesc, „evenimentul Antim” și liturghia ca expresie doxologică a adevărului în tradiția ortodoxă. Autorul identifică prin aceste locuri ale prezenței unității în experiența spirituală, care în esență este comuniune, fundamentele deopotrivă personale, existențiale și profund tradiționale ale viziunii despre unitate, nu de puține ori curajoasă, a părintelui Scrima. Sînt pagini cu totul remarcabile care dezvoltă, într-o afinitate deplină de idei și de sensibilitate, modul cum André Scrima înțelegea „ontologia liturgică”. Părintele Mihai-Iulian Dancă propune nu doar un studiu monografic, ci, ca teolog, prelungește reflecția, riscă să formuleze ipoteze sau interpretări, intră într-un dialog liber și fecund cu un predecesor. Cartea aduce o perspectivă sistematică asupra unei gîndiri care s-a exprimat de cele mai multe ori fragmentar și ocazional, dar care are o unitate de fond în toate etapele sale.
Bogdan Tătaru-Cazaban este preot și cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Învierea lui Lazăr de-a lungul secolelor, vol. I: 125-1486 (Editura Spandugino – Zeta Books, 2025)
.jpg)
