Am ezitat să scriu textul pe care-l veți citi. Pe urmă mi-a venit gândul că Biserica e apărată de Hristos, dacă ne străduim să-L urmăm pe cît posibil, nu și dacă îi călcăm în picioare învățătura. Nu o protejăm mințind prin omisiune, întorcînd capul sau căutînd o scăpare în vîltoarea evenimentelor (de pildă, în vacarmul „acoperitor” al unei campanii electorale interminabile). Da, e vorba despre subiectul Corneliu Onilă, primul episcop din BOR care este condamnat definitiv la închisoare corecțională pentru violențe sexuale sistematice la adresa unor elevi seminariști.
Nu mă interesează indignările de circumstanță, menite să semnaleze virtutea celui care „ia atitudine”. Știu că omul e păcătos, deci și eu am destule păcate. Știu de asemenea că „nu există pădure fără uscături” și că nu trebuie să ne judecăm aproapele, pentru a nu fi la rîndul nostru judecați. Aici mă refer însă la două aspecte concrete, aproape instituționale. Pe de o parte, Corneliu Onilă și complicele lui, ditamai arhimandritul (condamnat penal definitiv, în același dosar), și-au practicat abominabila patimă multă vreme, instituind în Episcopia Hușilor un climat de omertà. Cum episcopul decide aproape totul în ordinea canonică a eparhiei sale, rumorile despre „apucăturile” Preasfințitului circulau în vas închis, fără să transpire. Dacă nu am fi intrat în era smartphone și n-ar fi existat o modestă angajată a Seminarului teologic dispusă să depună mărturie în fața procurorilor, prădătorul sexual cu mitră și-ar fi continuat nestingherit vexațiunile, traumatizînd pe viață cine știe cîte alte victime din rîndul tinerilor seminariști.
Pe de altă parte, chiar și atunci cînd scandalul a izbucnit (după punerea în circulație a filmărilor doveditoare), climatul de omertà s-a extins de la nivel local la nivel național. Aici e, de fapt, problema: este cazul Onilă un „accident” singular? Și apoi, cum e posibil să-l trimiți pe cel vădit în toată odioasa lui carieră de abuzator sexual într-un confortabil apartament dintr-o mînăstire, unde bietele maici aveau obligația să-l trateze ca pe un venerabil „ierarh pensionar”, acordîndu-i în continuare toate „onorurile” funcției? Într-o altă formulare: cum poți face pedagogie, spălînd totodată obrazul BOR, dacă în fața unui asemenea scandal alegi ca strategie de comunicare politica struțului?
E deci cazul ca și BOR să învețe ceva din toată această deplorabilă „premieră” penală. Mai ales că un alt ierarh – cel de la Sălaj, aflat în anchetă pentru grave fapte de corupție – a fost îndepărtat din scaun tot la fel de discret, fără ca Sf. Sinod să ia atitudine publică față de obscena lui îmbogățire frauduloasă, prin deturnarea banilor eparhiei (fie ei ai „văduvei” sărace ori ai unor „sponsori” cumpărători de „indulgențe”). Pînă să se pronunțe Justiția lumească, e de preferat ca BOR să-și grădinărească mai bine ograda, de la selecția mult mai exigentă a candidaților pentru diverse demnități arhierești pînă la sancționarea canonică a celor care smintesc lumea cu fapte atît de scandaloase.
Din fericire, și la Huși, unde lui Onilă i-a urmat în scaun Preasfințitul Ignatie Trif, o personalitate cu apreciate însușiri teologice, pastorale și duhovnicești, și la Sălaj, unde „vopsitului” palmat în culise i-a succedat vicarul de la Cluj, smeritul și eruditul episcop Benedict Vesa, Biserica a găsit soluții de „înlocuire” de cea mai bună calitate, dovedind că resursele sale umane nu sînt de fapt epuizate. Nu e totuși preferabil să previi crizele, punînd la ușa Sinodului o sită ceva mai fină?
În sfîrșit, trebuie să notez și faptul că singura reacție eclezială „oficială” de după condamnarea lui Onilă a fost cea a greu încercatului său urmaș, care și-a exprimat compasiunea față de victime și de familiile lor, urmînd de altfel să acopere, ca episcop al eparhiei tulburate, și suma de bani compensatorie stabilită prin decizia definitivă a instanței. Ar fi culmea ca mai știu eu care dintre colegii săi sinodali să-i reproșeze această atitudine normală, atîta vreme cît vrednicul vlădică n-a făcut decît să reacționeze creștinește, în duh de pocăință și cu virtutea patristică numită he parrhesia.
