Încă din secolul al II-lea, Părinții Bisericii au arătat că prin vindecările lui Hristos se manifestă puterea dumnezeiască a Celui care a creat omul: Cel care aduce alinarea suferințelor, restaurează sănătatea și reconstituie integritatea persoanei este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat. Tertulian făcea comparația între crearea lumii prin cuvînt și vindecarea pe care Mîntuitorul o producea de multe ori doar prin cuvînt: o analogie care își propunea să facă miracolele hristice credibile, dar care afirma, de fapt, identitatea dintre Mîntuitor și Creator. Referindu-se la vindecarea paraliticului, Sfîntul Irineu al Lyonului scria la rîndul lui: „Iertînd păcatele, Domnul nu l-a vindecat doar pe om, ci a revelat cu claritate cine este El. Căci dacă nimeni nu poate să ierte păcatele în afară de Dumnezeu și dacă Domnul le ierta și vindeca, este limpede că El era Cuvîntul lui Dumnezeu devenit Fiul Omului”. Sfîntul Irineu reliefează aici orientarea soteriologică a minunilor, care conduceau, prin restabilirea sănătății lăuntrice, la descoperirea identității dumnezeiești a lui Hristos. Vindecările nu reprezintă numai eliberarea din suferința trupească sau refacerea integrității trupești, ci adevărate intervenții restauratoare ale Creatorului. Sănătatea redată prin actele taumaturgice este o reînnoire a vieții de către Cel care este Viața însăși, izvorul existenței, și o „pregătire pentru înviere”: Hristos are puterea de a o restaura în deplinătatea ei umană, în trup, pe pămînt, dar o și susține lăuntric în perspectiva vieții veșnice.
O subtilă ilustrare a interpretării hristologice a minunilor întîlnim la Fericitul Augustin, în Predica 349 (despre iubire și despre orbul care a primit lumină). Aici, detaliul asupra căruia stăruie episcopul Hipponei este trecerea Mîntuitorului pe lîngă orb și momentul cînd se oprește și-l vindecă. Care este sensul acestei treceri? Viața Mîntuitorului pe pămînt și învierea Sa. În acest interval, orbul strigă ca să fie tămăduit. Iar cînd l-a auzit, Hristos S-a oprit în loc, „căci El stătea în loc în El însuși: «Cuvîntul era la Dumnezeu», firește, pentru că nu suferea transformare. Și «Cuvîntul S-a făcut trup». Trupul a făcut multe în trecerea Sa și a pătimit. Cuvîntul a stat în loc” (Predici despre virtuțile creștine, trad. de Anca Meiroșu, Doxologia, 2020).
Scopul însuși al Întrupării, potrivit Sfîntului Ciprian al Cartaginei, este vindecarea „rănilor lui Adam”. Prin tămăduirea bolilor și a infirmităților, Hristos Se descoperă ca Doctorul sufletelor și al trupurilor. Clement Alexandrinul Îl numește „sfînt tămăduitor și medic al sufletului bolnav”, iar Origen – „medicul cel mare”, într-o omilie la Luca, în care descrie umanitatea ca pe un cîmp de suferință: îngerii și profeții nu mai făceau față amplorii și gravității bolilor, astfel încît trebuia să vină un medic a cărui pricepere să o depășească pe a tuturor. Pentru Clement, lucrarea tămăduitoare face parte din pedagogia dumnezeiască și, din acest motiv, Hristos-pedagogul este Hristos-vindecătorul: „Bunul pedagog, care este Înțelepciunea și Cuvîntul Tatălui și care l-a creat pe om, Doctorul care vindecă toate bolile omenirii, se îngrijește de întreaga făptură a omului; îi vindecă și trupul și sufletul” (Pedagogul I, II, 6). Dar mai presus de toate, potrivit lui Clement, El este „singurul doctor al neputințelor morale ale omului”, întrucît pentru primirea deplină a revelației Cuvîntului este nevoie mai cu seamă de sănătatea sufletului, pe care Hristos o pregătește ca un pedagog desăvîrșit: „Mai întîi ne îndeamnă, apoi ne educă, iar în cele din urmă ne învață”. În tradiția patristică, minunile pe care Mîntuitorul le-a săvîrșit asupra trupurilor celor pe care i-a văzut, i-a atins și i-a ridicat din suferință sînt considerate mai ales din perspectiva lor de semne ale vindecărilor mai subtile și mai profunde. Ceea ce conferă identitate cu totul distinctă și inconfundabilă acestora este caracterul lor spiritual: lucrarea de vindecare se petrece în regiunea tainică, invizibilă, a relației cu Dumnezeu, acolo unde există fisura păcatului, a infidelității, a culpei nemărturisite.
(fragment adaptat dintr-o conferință susținută în noiembrie 2024 la Patriarhia Română)
Bogdan Tătaru-Cazaban este preot și cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Învierea lui Lazăr de-a lungul secolelor, vol. I: 125-1486 (Editura Spandugino – Zeta Books, 2025)
