C.S. Lewis, oxonian distins şi autor creştin plin de agerime, declara în una dintre notaţiile lui: „Sînt democrat deoarece cred în Căderea omului”. El se opunea astfel argumentului pentru democraţie derivat pe linia lui Rousseau, potrivit căruia omenirea ar avea o natură aşa de bună şi de chibzuită încît toţi oamenii merită să ia parte la guvernare. Pentru C.S. Lewis, în schimb, democraţia nu e un sistem politic ideal, care pune în operă o visată excelenţă umană, uniform şi nemărginit posedată. Ba dimpotrivă, socotea că ideea excelenţei „democratic” şi „natural” atribuite e pernicioasă, conduce la o concepţie privind egalitatea care nu numai că şterge inerenta diversitate a capacităţilor individuale, ci dă apă la moară unei gîndiri mărginite, pline de suficienţă, resentimentare: „Începem să ne formăm un fel de intelect nedezvoltat şi invidios care detestă orice superioritate”. Dignosticul e confirmat din belşug astăzi, cînd competenţele ştiinţei şi ale specialiştilor în diverse domenii nu au nici o valoare în ochii consumatorilor de Internet şi reţele sociale. Pacienţii combat tratamentul medicilor, cosmologi fantaşti ne spun care e compoziţia apei, candidaţi la preşedinţia ţării, votaţi masiv, pretind că sîntem discreţionar conduşi de UE, denunţă nedreptatea făcută poporului român cînd nu i se recunoaşte poziţia centrală în univers. Mai bine „suveranişti”, la mîna dictaturii lui Putin...
Argumentul lui C.S. Lewis pentru democraţie e simplu: ea e acea formă de guvernare care interzice unui om să capete o putere nelimitată asupra semenilor. Sîntem fiinţe fără capacităţi în toate domeniile, ba ne pricepem doar la cîte ceva anume; aşa că trebuie să ne adunăm ca să o scoatem la capăt în comun. Omul „căzut” nu are privire de ansamblu, perspectiva lui e fragmentată, interesele lui se află în deosebire ori în conflict cu cele ale altora; el poate avea competenţe într-un domeniu, dar fără cooperare cu alte competenţe, fără dialog, reguli, negociere (şi raţionalitate), guvernarea e în pericol să deraieze. Democraţia, potrivit lui C.S. Lewis, se potriveşte unei situaţii de „criză”, de penumbră a umanului, e „un dispozitiv de siguranţă” pentru om şi comunitate în condiţia lor temporală. E un „atît cît se poate de bine” în condiţiile umanităţii cuprinse în veac, un faute de mieux. E cea mai proastă formă de guvernare, în afară de toate celelalte, după vorba lui Churchill.
Pe lîngă realism şi modestie, democraţia astfel înţeleasă are încă un avantaj faţă de dictaturi. Funcţionarea ei poate fi îmbunătăţită, adaptată unor situaţii noi; e obligată să fie creatoare, să rămînă în mers, fără să piardă conştiinţa imperfecţiunii sale de principiu. Or, prin aceste însuşiri, o societate democratic liberală lasă, în mod tacit, un orizont spre dincolo de ea. Formă de societate potrivită „omului căzut”, ea presupune, prin contrast, un nivel de realitate care o depăşeşte. Întemeiate pe recunoaşterea propriei, indefinitei amendabilităţi, societăţile liberale sînt figura unui mers accidentat, dar funcţional, pe orizontala timpului. E o trăsătură care, bine interpretată, interzice sacralizarea socialului şi a istoriei, elimină obiectivarea sociomorfică a absolutului, menţine distanţa între imanent şi transcendent.
Şi e de observat că, în ciuda retoricii lor religioase, dictaturile din Rusia şi Iran sau „naţionalismul creştin” al unor grupări americane nu permit nici o aluzie la depăşirea temporalului; ele pretind să instaureze pe pămînt o „epocă de aur”, pun în scenă doar ideologia brutală a propriei perfecţiuni. Spre deosebire de societăţile liberale, ele nu se întemeiază pe diversitatea şi cooperarea actorilor sociali, reduc persoana la material de lucru în cadrul unui proiect de putere.
Astăzi, Occidentul e ameninţat, din interior, de tendinţe iliberale, antidemocratice; totuşi, opoziţia faţă de aceste mişcări funcţionează. Marile demonstraţii din Germania împotriva neonazismului, miile de manifestanţi care, săptămînile trecute, au umplut piaţa centrală din Praga pentru a demonstra contra politicii guvernării Babis, insuccesul electoral al lui George Simion sînt cîteva dovezi. Cea mai evidentă dovadă e susţinerea Uniunii Europene pentru Ucraina. Ajutînd Ucraina în lupta ei eroică împotriva invaziei lui Putin, Europa îşi apără propria democraţie liberală, propriul mod de societate. Însă impresia e că o face cu belşug de spectacol (declaraţii, reuniuni, anunţuri de proiecte, vizite diplomatice), dar nu cu tot atîta eficienţă în livrarea de arme ori în aplicarea sancţiunilor care ar slăbi finanţele lui Putin.
Mark Rutte declara de curînd că o mulţime de ţări din UE, mai ales cele nordice şi Germania, contribuie masiv la ajutorul ucrainean, alte ţări dau mai puţin, unele deloc. Faţă de ordinea democratic liberală care le reuneşte în UE, nu toate ţările se simt la fel de responsabile. Unele îşi urmează interese naţionale considerate mai presante, cîteva tind să mineze UE dinăuntru. Aici joacă bine cunoscuta tensiune internă a democraţiei liberale. Întemeiată pe diversitate şi cooperare, pe negociere, reguli, respect faţă de interlocutor, democraţia liberală obţine cu efort coerenţa ansamblului. Adoptă cu greu decizia care trece dincolo de contestări minoritare. Are dificultăţi să ia măsuri curajoase, care ar putea deranja confortul consumatorilor, instalarea lor în beneficii ajunse a fi socotite de la sine înţelese, datorate. În ciuda celor patru ani de război, a atacului totalitar de la graniţa ei, UE nu pare – cel puţin după datele care ajung la public – să înainteze prea decis într-un program de înarmare coerent, într-un sistem integrat de apărare, într-o politică activă anti-dictatura rusă.
Într-o intervenţie recentă, preşedintele Zelenski se îndoia de eficacitatea demersului intenţionat de preşedintele Macron de a încerca un dialog cu dictatorul agresor. „Interesul lui Putin este să umilească Europa. Din păcate, Putin nu se teme de europeni. Europa este foarte democratică şi vrea să dea cuvîntul fiecărei ţări. Dar democraţia, democraţia pură, nu îl poate învinge astăzi pe Putin.”
Într-adevăr, ceea ce face ordinea civilizată e privit de dictatori şi lideri grandomani drept slăbiciune. Trump şi J.D. Vance, adepţi şi ei ai forţei brute, se arată la fel de dispreţuitori faţă de etosul european. Problema Europei e să-şi păstreze valorile şi stilul de civilizaţie, îmbinîndu-le cu o poziţie de fermitate: nu doar în limbaj, ci şi în decizii, în măsuri, în faptă. Fermitatea dă rezultate: o dovedeşte pasul înapoi făcut de Trump în privinţa Groenlandei.
Responsabilii politici şi noi, membrii spaţiului european, e cazul să înţelegem mai acut, mai aplicat că, în ceea ce priveşte democraţia, regimul beneficiilor se cere îmbinat acum cu regimul unei responsabilităţi active, ofensive. Ucrainenii demonstrează cu eroism că îmbinarea e posibilă: îşi păzesc în interior democraţia şi luptă pentru ea, cu preţul sîngelui, împotriva regimului Putin. Nu ni se cere eroismul lor. Ni se cere ceva coerenţă şi fermitate lucidă.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Credit foto C.S. Lewis: Wikimedia Commons
