Presupun că orice LLM conversațional ar spune despre mine că sînt un vechi suporter al relațiilor ecumenice dintre creștini. Într-adevăr, mi-a fost dat să înțeleg creștinismul ca pe o religie universală și să deplîng fragmentarea confesională a unicului Corpus Christi ca pe un eșec spiritual (legat sau nu de epoca post-constantiniană a Bisericii, cînd separația dintre ce-i revine lui Dumnezeu și ce-i revine Cezarului – net recomandată de Iisus Hristos – a făcut loc „simfoniei”, dacă nu chiar confuziei dintre sacru și profan). Mi-a mai fost dat și să-mi completez studiile doctorale în capitala unei Franțe care sintetiza tensiunea dintre Revoluția iluministă și Monarhia de drept divin, într-un corp politic cu două sufetele, unul catolic (eventual reacționar) și altul laic, republican și socialist.
Lista argumentelor care au făcut din mine un promotor al ecumenismului (intern, românesc, dar și internațional) includea și pasiunea pentru istoria religiilor, o disciplină „consacrată” de compatriotul Mircea Eliade taman la granița dintre buna înțelegere a Bisericilor și nobila conversație a celor trei monoteisme, sau chiar a tuturor religiilor încă prezente pe glob. În fine, ca supraviețuitor al comunismului (al cărui sfîrșit nu m-a prins prea tîrziu pentru a mai spera la un viitor diferit), am înțeles atît rostul religiei în solidariatatea din jurul pastorului Tökés (în definitiv, aceea a fost scînteia revoltei populare), cît și imperativul dialogului ecumenic în Europa de după Războiul Rece care, așa cum predica Papa Ioan Paul al II-lea (polonezul ajuns în premieră pe scanul petrin), trebuie lăsată „să respire cu ambii plămîni”.
O bună ancorare în propria tradiție spirituală ortodoxă, cu dominanta ei mistică, platonică, liturgică și iconică, implica așadar adeziunea intelectuală la un umanism creștin „integral”, cu un vag și deloc scandalos parfum de „apocatastasis ton panton”. Căderea comunismului – ca înfrîngere a lui Leviathan și smerire a diavolului în istorie – deschidea o epocă de pace, democrație, prosperitate și reparație morală la adresa victimelor, în numele adevărului și dreptății: cum să nu te declari privilegiat dacă ai apucat un moment auroral în care o asemenea concentrație luminoasă să nu pară nici utopică, nici ridicolă?
Pentru a evita clișeul măririi și decăderii – sau al iluziei spulberate de realitatea crudă – nu voi continua prin a declara că praful s-a ales de lumea întrezărită atunci. Da, a funcționat și o doză de naivitate idealistă în felul meu de a presimți dinamica creștinismului după prăbușirea imperiului marxist-leninist, dar asta nu a schimbat, ci doar a confirmat caracterul imanent tragic al istoriei omului ca ființă căzută, potențial răscumpărată și niciodată liberă de viciu, vanitate și autodeificare idolatră. Nu s-a pierdut o șansă, cît s-a produs și maturizarea generației din care fac parte: un proces inerent descoperirii ușor mizantropice a realității din spatele propensiunilor noatre etice tipic tinerești. Nu doar că nu i-am văzut pe ortodocși, catolici și protestanți reușind să refacă unitatea Bisericii ca trup al Domnului, dar pînă și lumea Ortodoxiei s-a fragmentat și dezbinat lăuntric mai rău ca oricînd.
De la 24 februarie 2022 pînă azi, ortodocșii ruși ai lui Putin (aliați cu nord-coreeni atei) căsăpesc ucraineni ortodocși sau greco-catolici, în vreme ce dughinismul eurasiatic devine teologia politică asumată de „a treia Roma” (cu Lenin în mausoleul din Piața Roșie). Deși informația e tot mai abundentă, ne-am izolat fiecare în propria Biserică locală: prea puțin mai știm, ca români din confesiunea majoritară, ce se petrece în lumea catolică (ne vin doar știri la nivelul Vaticanului, nimic mai mult) sau ce e semnificativ în atomizatul univers protestant (unde, pe lîngă hirotonia femeilor, doar conjuncția neo-evanghelicilor americani cu Dark Enlightenment pare să rezume actualitatea). Nu mai spun că și în propria noastră Biserică n-am putut decît stopa pe buza prăpastiei deriva filetistă care e cealaltă față, și mai virulentă, a secularizării produse de comiunism. Ca să conchid: rămîn un adept al nevoii de dialog între confesiuni și religii, chiar dacă nu avem un context favorabil acestui impuls rațional și binecuvîntat. Inerție sau luciditate? Dumnezeu știe!
