Odată ce ne-a dăruit versiunea românească a lucrării Îngerii și misiunea lor după Părinții Bisericii, Editura Spandugino ne oferă o nouă traducere din opera cardinalului Jean Daniélou, Sfinții păgîni ai Vechiului Testament (în tălmăcirea Mirunei Tătaru-Cazaban, cu o prefață de Thierry-Marie Courau, 2025). Fost rector al Institutului Catolic din Paris, regretatul și prolificul teolog francez (1905-1974) face parte din pleiada teologilor angajați în dialogul dintre catolicism și modernitate, în agitatul context postbelic, pe cînd Europa era divizată prin Războiul Rece, căutînd să-și salveze libertatea după ororile (trecute) ale nazismului și cele (curente) ale comunismului sovietic. Slujindu-i, ca iezuit, lui Iisus Hristos – marele Mijlocitor al întîlnirii dintre natura divină și cea umană –, Jean Daniélou a inspirat sinteza neo-patristică, încurajînd felurite medieri intelectuale menite să pună în dialog antichitatea păgînă și raționalismul scolastic, dar și feluritele ramuri ale creștinismului, fără a neglija potențialul spiritual al religiilor necreștine. Pentru el, ca și pentru un alt iezuit (Theillard de Chardin), Hristos este vîrful revelației, suma istoriei și finalitatea acesteia: ce altceva poate însemna formula „Eu sînt Alpha și Omega” (Apocalipsa lui Ioan 1, 11) rostită drept chezășie a mîntuirii ca fapt universal?
Esențial în redescoperirea lui Origen și Grigorie de Nyssa (așa cum Hans Urs von Balthasar avea să-l restituie pe Maxim Mărturisitorul), autorul francez (pentru care „tradiția este viitorul Bisericii”) se ocupă și în cartea recent tradusă de „marginile” acestui întreg soteriologic indivizibil, și anume de acele figuri ale revelației cosmice, prezente în cartea Genezei (și în exegeza patristică) ca simboluri ale neîntreruptei pronii dumnezeiești, active prin urmare și înainte de legămîntul dintre Dumnezeu și patriarhul Avraam, sau de Noul Legămînt, pecetluit prin Întruparea, Jerfta și Învierea lui Iisus Hristos, Cuvîntul cel veșnic al Tatălui ceresc. Preparatio euangelica îi are drept eroi (ai credinței și revelației supranaturale) pe Abel, Enoh, Danel, Noe, Iov, Melchisedec, Lot și regina din Saba, pomeniți în primele zece capitole ale Genezei. Cu toții prefigurează împlinirea așteptărilor mesianice și simbolizează adevărul că Dumnezeu și-a recunoscut „drepții” în lumea non-iudaică și precreștină a „neamurilor” (păgîne). Poate fi o veritabilă teologie a istoriei o cronică lacunară, bazată pe selecții și excluderi? Fără îndoială că nu.
Opunînd secularismului agnostic și nihilismului (ca și existențialismului ateu) acest ethos ecumenic al dialecticii revelației, Părintele Jean Daniélou acceptă dictonul lui Ciprian de Cartagina (extra ecclesiam nulla salus), dar vede mistica liturghiei ca pe un întreg fără frontiere spațio-temporale ce riscă să limiteze (inacceptabil) omnipotența și omnisciența divine, ca atribute necesare nu atît mîntuirii tuturor (precum în doctrina „apocatastazei” origeniene), cît mîntuirii oricui, odată ce recunoaște în natura cosmică sau în propria tradiție spirituală semințele Logosului. Baza acestui optimism soteriologic e căutată și găsită atît în Evangheliile canonice (unde Hristos rostește parabole cu bătaie universală, vindecă sau conversează cu „străini” de poporul ales și critică fariseismul găunos, avar și crud al „elitei” religioase contemporane cu El), cît și în corpusul paulin și respectiv în texte semnificative, decupate din opera primilor apologeți ai creștinismului, începînd cu Iustin Martirul și Filozoful și Clement Alexandrinul. Pe scurt, fără ideea (clar exprimată la Toma de Aquino) că Hristos ca Mediator trimite obligatoriu la noțiunea Proniei supranaturale (deasupra împrejurărilor fizice și a epocilor), respingem grav adevărul că „Dumnezeul Cel Viu nu a încetat niciodată să se arate omului, creatura Lui”, mărginind iubirea divină la un oarecare „meniu” confesional.
Speriați de perspectiva că exaltarea „religiei naturale” va afecta creștinismul, teologii Reformei protestante au condamnat, bunăoară, orice efort „teognostic” al inteligenței umane, anticipînd teza radicală a unui Karl Barth, pentru care „în afara Revelației lui Avraam și a lui Iisus, nici un adevăr nu poate fi atins de om”. Situîndu-se într-o perspectivă mult mai generoasă (și, în fond, mai fidelă originilor), Jean Daniélou merită citit mai ales astăzi, cînd fundamentalismele și ideologizarea religiei creștine tind să redevină mașinării ale dezumanizării „virtuoase”.
.jpg)
