În februarie 2025, BOR a canonizat 16 sfinți români: bărbați, preoți sau monahi (din toate provinciile istorice). Privind lotul selecționat de la o anumită distanță, se putea spune că generația interbelică (simbolizată de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae) își trimisese în cer aleșii (cu precădere anticomuniști) recomandînd creștinilor de azi modelul spiritual și moral al rezistenței la cotropirea (ideologică & militară) sovietică. Biserica a avut preoți și ierarhi care au colaborat imediat și permanent cu regimul ateu marxist-leninist, dar iată că prigoana lăsase loc și unor eroi ai credinței mărturisite cu prețul suprem, sau măcar unor personalități teologice și duhovnicești capabile să nu apostazieze și să insufle poporului nădejdea izbăvirii din fălcile Leviathan-ului bolșevic. Lista „promovaților” a fost contestată ici-colo, pe motive de legionarism. E riscul legat oricînd de canonizarea unor figuri recente, a căror biografie poartă încă balastul profan al politicii. Totuși, pentru comunitatea ortodoxă din țară și diaspora, cei 16 au devenit dovada că sfințenia e aproape de noi în spațiu și timp, nefiind monopolizată de hieratice figuri bizantine de acum 1.500 de ani. Rămîne însă semnificativă absența din listă a oricărui laic sau mirean, ca dovadă că procesul de clericalizare a faptului creștin nu este în actuala BOR o simplă impresie accidentală, ci un mod de operare asumat.
Pentru că Patriarhia e un organism disciplinat, care lucrează programatic, s-a produs exact după un an, pe 6 februarie 2026, și canonizarea a 16 sfinte românce. Ceremonia – la care au participat toți episcopii și primul lor între egali, Patriarhul Daniel, s-a consumat pe „colina bucuriei” în catedrala actuală și nu în cea nouă, cu mult mai mare, deschisă de curînd pentru a celebra centenarul ridicării BOR la rangul de Patriahie. Cele 16 sfinte au fost mai cu seamă starețe sau monahii, completate prin cîteva mame de sfinți după paradigma îndelung ilustrată hagiografic a unora precum Ana (mama Maicii Domnului), Elisabeta (mama lui Ioan Botezătorul), Elena (mama sf. Constantin cel Mare), Monica (mama Fericitului Augustin), Macrina (bunica sfinților Vasile cel Mare, Petru al Sevastiei, Grigore de Nyssa și Macrina cea Tînără) etc. La noi, un asemenea rost au dobîndit acum mama sfîntului Calinic de la Cernica și cea a sfîntului ierarh transilvănean Andrei Șaguna. Pe de altă parte, în ceata sfintelor românce a intrat soția sfîntului voievod Constantin Brâncoveanu, Doamna Maria, care odihnește alături de martirul ei soț la biserica bucureșteană Sf. Gheorghe Nou, precum și monahia Platonida, fosta Despina Milița, soția sfîntului voievod Matei Basarab. O singură sfîntă mireană și-a făcut loc în pluton, fără să fie mamă de sfînt sau soție de domnitor, și anume Blandina Gobjilă (1906-1971) care a fost deportată 15 ani în Siberia.
Ca și în cazul omologilor masculini ridicați mai an la gloria altarelor, printre sfintele femei consacrate lui Hristos care vor primi acum acatist, icoană și aureola harului indelebil se numără destule figuri practic necunoscute „publicului” larg (și deloc în afara țării). Prin canonizare, ele ies din raza discretelor pietăți locale și urcă pe ecranul pedagogic-misionar al Ortodoxiei contemporane, purtînd același mesaj: sfințenia este apanajul persoanelor consacrate, clerici, monahi și monahii. E drept că ponderea acestor figuri de „profesioniști ai credinței” precumpănește în sinaxarul bizantin și occidental clasic, dar Papii din secolul 20 au canonizat bunăoară mai mulți mărturisitori laici (inclusiv mari intelectuali și rezistenți în fața comunismului sau nazismului). Creștinii catolici se pot închina astfel unui Thomas Morus, apoi sfintei Gianna Beretta Molla (1922-1962) de profesie medic și a multor altora, pînă la de curînd canonizatul Pier Giorgio Frassati (un tînăr student italian aflat în slujba săracilor). Că sfințenia e vocația fiecărui om inițiat în taina Botezului rămîne, din fericire, o evidență solid ancorată în Sf. Scriptură și datele creștinismului apostolic: se cuvine să ne amintim acest adevăr în lumina convingerii lăuntrice potrivit căreia izvorul absolut al sfințeniei, Dumnezeu Cel în Treime închinat și slăvit, rămîne singura „instanță” transcendentă care-i recunoaște pe ai Săi, fie că sînt sau nu trecuți în calendarul bisericesc.
