De ce este atît de răscolitoare parabola fiului risipitor? Ce anume din ea ne smulge, fie și pentru o clipă, din apăsarea grijilor noastre? Cum se face că ne recunoaștem în fiul risipitor și ne identificăm ca destinatari ai unei povestiri pe care Iisus Hristos a construit-o cu inegalabilă artă? Am putea spune că este vocea conștiinței, dar e mai mult decît atît. Gîndul că, în tot acest răstimp al risipirii, Cel față de care am greșit ne-a privit răbdător, milostiv, iertător, abia așteptînd clipa în care privirea noastră să se întoarcă spre El ca să și alerge spre noi și să ne cuprindă în brațe, este, cred, mai puternic decît actul căinței.
Absolut necesară, pocăința – schimbarea minții – este poarta pe care omul o deschide lui Dumnezeu pentru a relua dialogul cu El, dar felul în care Dumnezeu răspunde întoarcerii omului din risipire covîrșește pocăința: nu este doar un răspuns la o cerere, ci felul în care El se lasă cunoscut. Ne aflăm în plină teodramatică a exilului și a întoarcerii, a distanței și a răscumpărării, a departelui și a aproapelui. Să ne amintim cum se încheie două parabole precedente din Evanghelia după Luca: 1/ „Mai mare bucurie va fi în cer pentru un păcătos care se pocăiește decît pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de pocăință”; 2/ „Bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăiește”. Așadar, parabola fiului risipitor, care nu are o concluzie explicită, își găsește sensul împreună cu celelalte. Hristos vorbește despre întoarcerea celui rătăcit, punînd parcă în balanță recuperarea nevrednicului cu răsplătirea dreptului. Toate trei sînt parabole despre Dumnezeu care iartă pentru că iubește, care îi privește pe păcătoși cu o atenție care pare să-i lase în plan secund tocmai pe cei drepți, pe cei rămași acasă, fideli fără fisură și dintru început. De aici vine dificultatea: de ce bucuria cerească este mai mare pentru revenirea unui păcătos decît răsplata unui drept care nu a rătăcit niciodată?
Într-atît de tulburătoare este întrebarea și într-atît de neașteptat răspunsul lui Hristos, încît Sf. Grigorie al Nyssei a interpretat parabola oii rătăcite în sensul în care ea reprezintă întreaga umanitate răscumpărată de Mîntuitorul, față de care cei nouăzeci și nouă de drepți simbolizează nenumăratele cete îngerești, care prin natura lor „n-au nevoie de pocăință” și nici nu pot avea pocăință. De ce? Căderea fără putință de întoarcere a îngerilor este înțeleasă și ca efectul inexistenței unui interval între intenția unui spirit pur și împlinirea ei, tocmai pentru că îngerii nu au trup. Sf. Ioan Casian, de pildă, și Sf. Ioan Damaschin consună asupra acestei explicații: „Îngerul este incapabil de pocăință pentru că este necorporal. Omul însă, din pricina slăbiciunii corpului, are parte de pocăință”.
Fiul risipitor șovăie să se mai cufunde în răul la care l-a condus înstrăinarea de Tatăl. El se întoarce pentru că și-a atins limita, avînd un trup și simțind cu ultimele puteri că libertatea s-a distrus pe ea însăși. Și, mai ales, se întoarce pentru că dorește să trăiască. Își dă seama, dintr-odată, că viețuirea cu iluzia libertății și a autonomiei nu e totuna cu viața, că viața sa era o „investiție impulsivă într-o imagine utopică a libertății” (Andrei Pleșu), că făcîndu-și voia s-a îndepărtat de sursa adevăratei sale vieți. Libertatea asumată atunci cînd și-a cerut partea cuvenită și, prin urmare, a hotărît să-și fie propriul său „acasă” se transformase într-un exil dureros care, în urma pocăinței, devenea un exil pedagogic și vindecător.
Parabola ne transmite că lanțul libertății transformate în contrariul ei se poate rupe tot printr-un act al voinței. Am putea spune că, oricît de departe ar fi de sursa vieții și a libertății noastre, o voce a binelui originar, a bunătății actului care ne-a creat, își păstrează capacitatea de a se face auzită, chiar dacă stins. Este singurul loc din noi, risipitorii, care știe că Dumnezeu ne privește și ne așteaptă. Dar, mai presus de toate, parabola ni-l dezvăluie pe Dumnezeu sub chipul Tatălui gata să ne întîmpine, să ne îmbrățișeze și să se bucure de întoarcerea noastră: „mărinimia Domnului, noblețea Lui” (N. Steinhardt). Această coborîre prin iertare a lui Dumnezeu către oamenii care au greșit transfigurează pocăința în cunoaștere a lui Dumnezeu, care este adevărata viață. Tatăl nu se împacă doar cu fiul risipitor, ci îl renaște ca fiu al său. De aceea, bucuria din ceruri este mai mare pentru un păcătos care se căiește, căci este bucuria lui Dumnezeu în fața renașterii făpturii Sale, reîntregind astfel creația și așezîndu-i la aceeași masă pe cei drepți și fideli cu risipitorii cei care se întorc.
Bogdan Tătaru-Cazaban este preot și cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Învierea lui Lazăr de-a lungul secolelor, vol. I: 125-1486 (Editura Spandugino – Zeta Books, 2025).
