Deșertul a fost cea mai fertilă formă de relief spiritual, din Egiptul antic pînă la primul monahism creștin, din Anzii precolumbieni pînă în platourile sterpe ale budiștilor tibetani, sau din stepa șamanilor siberieni pînă la decorul selenar al peisajului iranian. Am străbătut cîndva drumul Teheran-Ispahan. O șopîrlă de asfalt printr-un pustiu prăfos, unde te așteptai să vezi, ca într-o Arizona persană, silueta unor trunchiuri funerare, pe care vîntul usucă cadavrele ultimilor adepți ai religiei zoroastriene.
Ca și peninsula arabică (idolatră și politeistă înainte de islam), vechiul Iran a zămislit mitologia lui Mithra (cu derivata lui religie masculin-solară, bine răspîndită printre legionarii romani) sau a lui Ahura-Mazda, povestit în Avesta. În aria iraniană s-au născut ideea unei Judecăți eshatologice (prevestite de psihostazia egipteană) și viziunea oștirilor îngerești, dintre care unele conduse de Satan. Mîntuirea individuală și dualismul bine-rău și-au aflat în creuzetul sassanid întîile concretizări doctrinare. Iranul pre-islamic acomoda toate religiile, inclusiv comunități iudaice și creștin-nestoriene, preluînd din fiecare motive mistico-poetice și energii profetic-misionare ponderate mutual. Inițial sunnit, Iranul a optat pentru șiismul duodeciman abia în secolul al XVI-lea, sub dinastia safavidă.
Pe cît i-a fascinat pe europeni acest Iran care, alături de modernul Irak, întruchipează adversarul ereditar al elenismului greco-roman și apoi creștin, pe atît au rămas și iranienii din perioada emancipării de protectoratul occidental convinși că reprezintă o civilizație aparte, mîndră și ireductibilă la orice alteritate (mai cu seamă impusă). Dinastia Pahlavi – o tiranie luminat modernizatoare în stilul post-otomanului Kemal Atatürk – a căutat să deschidă țara spre Vest, să-i modernizeze economia și să-i armonizeze arsenalul cu standardele NATO, însă asta a fost demult și doar pînă în 1979, cînd ayatollah-ul Khomeini (exilat... în Franța) a doborît regimul pro-american și a impus o revoluție teocratică tot mai coruptă și brutală. Oricum, un regim care urăște SUA („marele Satan”), UE și Israelul și care, rezistent în pofida sancțiunilor internaționale, a reușit să stea la putere aproape o jumătate de secol. Vorbim despre un regim radicalizat, gata să intre fraudulos în posesia armei nucleare, foarte represiv, sponsor al multor organizații teroriste și aliat cu orice dictatură anti-occidentală, dincolo de ideologii și elemente confesionale. Un regim la finalul căruia s-ar putea să asistăm, după ce SUA și Israel i-au lovit facilitățile nucleare, dar mai ales după ce populația – cu o medie de vîrstă foarte tînără – a început anul 2026 sub semnul unor proteste extinse contra degradării galopante a nivelului de trai. Dar și în numele libertății la care rafinata elită intelectuală iraniană n-a renunțat niciodată să aspire.
Poate că Donald Trump acționează amoral, haotic și fluctuant, dar iată că interesele SUA înclină încă (în chip obiectiv) spre libertate. Dictatura lui Bashar al-Assad s-a încheiat. Maduro, out. Gărzile revoluționare iraniene își păstrau miliardele furate și în Venezuela. Cuba agonic castristă e de asemenea în colaps. Internaționala post-sovietică a dictaturilor revizioniste va primi însă lovitura de grație dacă bărboșii de la Teheran vor fi în fine detronați, lăsînd loc pentru întoarcerea monarhiei: se apreciază că fiul lui Reza Pahlavi, dorit de aproape 40% din iranieni, ar putea federa multiplele ipostaze ale Opoziției, evitînd o tranziție convulsivă sau chiar un război civil. Donald Trump le-a pus în vedere teocraților simoniaci să nu rupă coarda reprimării armate a protestelor, dar nu și-a desemnat un favorit. Unii lideri europeni au început să sprijine pe față poporul revoltat. România, așa cum o știm, preferă să mai aștepte: la noi, principiile sînt invocate doar atunci cînd învingătorul e cert.
Toate monoteismele au coabitat cu politicul, făcînd uneori corp comun, dar islamul e acela care a produs o veritabilă fuziune teocratică, refuzînd credincioșilor săi orice acces spre libertatea contractuală specifică democrațiilor moderne. Eșecul sunnit al Primăverii arabe s-ar putea prelungi și în cazul șiit al Iranului persan, desenînd un cerc vicios incasabil. Sau poate că nu: vom vedea în următoarele luni ce are în minte și suflet tineretul iranian, cel care pare să se fi săturat de bici, spînzurătoare, sărăcie, cenzură și izolare.
.jpg)
