Conducătorul Legiunii, Corneliu Zelea Codreanu, a fost asasinat la ordinul lui Carol al II-lea, în 1938. Momentul decapitării mișcării mistico-fasciste a ordinului monahal creat de „Căpitan” marchează climaxul confruntării politice (electorale, dar și ideologice) dintre tînăra generație (de după Marea Unire) și elitele liberal-țărăniste din jurul unei camarile regale tot mai tentate de dictatură. Aparent, Carol al II-lea cîștigase partida și o întreagă generație antisemită, antidemocratică și violent naționalistă, hrănită cu mitul unei eschatologii naționale, pierduse definitiv bătălia. În realitate, la numai doi ani, în fatidicul 1940, România ceda fără luptă Basarabia, o parte din Bucovina și nord-vestul Ardealului, mareșalul Antonescu prelua puterea alături de succesorul lui Codreanu, Horia Sima, instituind statul național-legionar, iar regele cinic și afacerist părăsea deopotrivă tronul și țara, lăsînd destinul monarhiei pe umerii junelui rege Mihai. Tema legionară a morții ca triumf își găsea cea mai spectaculoasă ilustrare în chiar succesiunea dramatică a evenimentelor, făcîndu-l pe tînărul Constantin Noica să se „convertească” la legionarism: el și-a prezentat decizia ca pe o trezire la realitatea dramatică a țării, ca pe o aliniere justițiară de partea celor loviți de sistemul nedrept, condamnat să dispară, fără să aibă vreo clipă senzația că bifează un act de sinistru oportunism. Aparent, el sărea idealist în apărarea unei cauze cavalerești fără viitor. În fapt, editorialele sale de apologie a Mișcării (apărute în organul Buna Vestire) sînt publicate în plină dictatură legionară și denotă cam tot atîta curaj cît aveau să dovedească aplaudacii de la congresele ceaușiste.
Rătăcirea viitorului filozof, detaliat analizată în cartea lui Sorin Lavric (Noica și Mișcarea legionară, Humanitas, 2007) ne explică, în 2025, și felul patetic în care AUR a fost creat pentru a „rezolva”, tot prin evaziune misticoid-naționalistă, aceeași problemă a fracturii sociale dintre clasa de mijloc pro-occidentală (deci favorabilă democrației) și clasa penalizaților tranziției post-comuniste, care a fost iarăși invitată să valideze un lider „mesianic” și să alimenteze violența anarhiei justițiare. Întrucît istoria e spiralat ascendentă și nu circulară, noua ediție („georgist-simionistă”) e mai aproape de farsă decît de tragedia originară. Interesant e că dacă, în anii ’40, revoluția legionară anticipa comunismul (răsturnarea violentă a ordinii sociale și fabricarea omului nou), Rusia post-sovietică inspiră noua „revoluție conservatoare”, girată acum și de peste Atlantic, prin mișcarea MAGA: cu greu am putea găsi vreo confirmare mai limpede a teoriei despre „convergența sistemelor” (care pleda pentru destinderea Est-Vest în anii 1980). Cum s-ar fi raportat legionarii la Rusia, dacă la Kremlin n-ar fi locuit în 1940 călăul comunist Stalin, ci pravoslavnicul „cruciat” Putin? Iată un concludent exercițiu de istorie contrafactuală. De fapt, emanciparea forțată a maselor largi populare a devenit numitorul comun al geopoliticii secolului 21. Dacă vom aluneca iarăși în ghearele unei conflagrații mondiale va fi pentru că UE și SUA, alături de China și Rusia, sînt bîntuite de noi demagogi gata să incendieze resentimentul cultivat în mintea și sufletul celor uitați pe drum: în Orient (sau Sudul global), dușmanul e Occidentul decadent, care trebuie pedepsit pentru fostul său colonialism, așa cum în Occidentul euro-atlantic (de la „vestele galbene“ din Franța pînă la vînătoarea de mexicani cu Garda Republicană trumpistă), dușmanul e elita liberală („globalistă”) sau imigrantul clandestin. Asta e: nu va mai fi nimeni uitat pe drum, de vreme ce nu va mai fi vizibil nici un drum. Tot mai vizibil va fi, în schimb, omul nou, finalmente creat de Inteligența Artificială.
.jpg)
