Am realizat, cu stupoare, că au trecut 40 de ani din 1986. 1986 a fost ultimul meu an de liceu la „Zoia Kosmodemianskaia“ de atunci, Școala Centrală de azi. N-aș zice că a fost, neapărat, un an fericit. Am avut pînă și un accident de autobuz în anul acela. S-a petrecut și accidentul nuclear de la Cernobîl. În România ceaușistă era tot mai frig, tot mai întuneric și ne era tot mai foame. Se apropia tot mai intempestiv examenul la Facultatea de Limbi Străine, unde era o concurență mare (patru pe un loc pentru noi, decrețeii) și o spaimă de eșec proporțională. Dacă nu intrai la facultate, ajungeai, cum se spunea pe atunci, în „cîmpul muncii”. Sigur, puteai încerca din nou, dar era la fel de nesigur dacă intrai. În cazul în care nu reușeai, destinul ți se schimba. Trebuia, probabil, să te angajezi într-o fabrică.
De aceea, și nu numai, îmi doream să intru la facultate. În primul rînd pentru că îmi plăcea să citesc și să scriu, eram bună la engleză, franceză și latină, și voiam să studiez literatura. Așa, în următorii patru ani (cum era pe atunci), aș fi făcut ceva la care mă pricepeam și-n care eram gata să mă avînt cu pasiune. Dar nu era atît de ușor să intri la o facultate în care numărul de studenți din anul următor era de 18 (mă rog, 20, dar cele două locuri fuseseră deja luate de cei doi băieți care intraseră cu un an înainte și făcuseră armata, obligatorie pe atunci). Pentru un asemenea rezultat trebuia să te pregătești cam doi ani.
Ce-nsemna să te pregătești ? Să faci meditații săptămînale la materiile pe care le aveai la examen. O dată pe săptămînă, cu cine trebuia. Cu profesori care știau despre ce e vorba. Cam ce se dă și cum să te pregătești. Cu profesori de la facultate. Da, acum poate suna ciudat. Sînt alte vremuri și alte opțiuni, alte tipuri de admiteri la facultăți. Cumva, aici sau aiurea, se poate găsi un loc pentru fiecare, după posibilități. Atunci opțiunile erau limitate, mai ales în domeniul umanist. Puteai să dai doar la Filologie, Limbi Străine sau Filozofie, Istorie, Drept (unde de cerea dosar bun, din cîte știu). Sociologia și Psihologia fuseseră desființate. Mai erau facultățile de Arte, Film și Teatru, unde erau doar cîteva locuri. Facultăți particulare evident că nu existau. Să studiezi în străinătate o puteai face doar dacă emigrai definitiv. Și, ca să faci asta, statul trebuia să-ți dea voie, nu plecai așa, de capul tău.
Pe scurt, situația era complicată. Nu aveai decît să tragi tare și să speri că vei intra. Pentru asta, însă, cum am mai spus, trebuia să faci vreo trei, chiar patru meditații pe săptămînă. Căci se dădeau, la Limbi Străine, cel puțin, trei materii la examen. Erau trei examene: în cazul meu, unul de engleză, limbă și literatură; unul de gramatică română; și unul de latină, pe care o alesesem ca cea de-a doua limbă. Asta și pentru că eram la un liceu de filologie (unul dintre cele două din București) unde se studia latina. Asta era partea bună. Partea mai puțin bună era că trebuia să vin, zi de zi, de la 8 la 14, cam așa, și la celelalte ore pe lîngă cele care-mi trebuiau la viitoarea facultate. Cu unele dintre ele, precum matematica, nu mai aveam nici o tangență. Eram, cei mai mulți dintre noi (de fapt, cele mai multe, căci făceam parte din „colectivul” unei clase cu doar cinci băieți și restul fete), niște extratereștri picați din cer într-o lume străină. Cam la fel se întîmpla la fizică și chimie (aici mai mișcam, din fericire și prin minune, uneori, cîte ceva, mai aveam cîte o tresărire).
Și, pe lîngă toate orele care deveniseră cam de formă și la care mă mir și acum că am luat totuși note de trecere, mai mergeam și la patru meditații pe săptămînă. Pentru care chiar trebuia să mă pregătesc, căci altfel ar fi fost totul degeaba. Bani și timp aruncate. Era, practic, un învățămînt paralel. O școală particulară pe care o frecventam după programul celei oficiale. (va urma)
