Anii 1980 erau, în multe, cel puțin comparativ cu cei de acum, ani ai prejudecăților. Cînd ieșeai, simțeai, la propriu și la figurat, privirile străzii. Oamenii erau, pe față, cu ochii pe tine. Și aici nu mă refer la nu știu ce supraveghre distopică, în stil Big Brother. Nicidecum. Ci la un fel de mahala a privirilor: oamenii te priveau de sus pînă jos cînd treceai pe lîngă ei pe stradă. Cînd stăteai prin preajma lor în autobuz sau chiar în proaspăt construitul metrou. Nu se jenau. Nu li se părea nelalocul lui să se holbeze. Era o invadare a intimității de toate zilele. Așa erau cutumele, așa se făcea. Doamnele de o anumită vîrstă practicau, în general, acest „sport”.
Dacă te îmbrăcai mai îndrăzneț, într-o fustă mini, simțeai privirile de gheață alunecîndu-ți pe picioarele prea golașe. Doamnele respective te judecau, fără drept de apel. Totul devenea obscen, era trecut prin grila unei sexualități considerate periculoase, nocive. Libertatea alegerii veșmintelor, pe care, totuși, o avem azi, era diminuată de privirile astea. Corului vigilent al străzii nu-i trecea prin minte că acest fel de a te îmbrăca nu avea, de cele mai multe ori, vreo legătură directă cu sexul și seducția. Sau, dacă se punea problema seducției, era vorba, adesea, de una mai largă. Într-o zi te trezeai pur și simplu fericită și voiai să dai gata lumea. Lumea ta mică, din jur, cea cu care aveai de-a face. Te luai în piept cu ea în ținuta ta cea mai seducătoare. Care nu era doar seducătoare. Putea fi și luptătoare, rebelă. Era o chestiune de interpretare. Dar corul alegea mereu interpretarea cea mai simplă, cea mai puțin liberă. Cea mai circumscrisă prejudecăților momentului. Căci, da, era, cel puțin la suprafață, o epocă puritană. Oamenii se căsătoreau, în general, de tineri. Tot tineri făceau și copii. Divorțau greu: să fii divorțat nu dădea bine la dosar.
Fericirea conjugală nu era, în destule cazuri, ceea ce am înțelege noi astăzi. Era o stabilitate pe care respectiva instituție ți-o dădea. Odată căsătorit, de pildă, nu plecai singur la repartiția în provincie care te pîndea după facultate. Puteai primi o casă, a statului, în care să locuiești. Mame singure erau puține pe vremea aceea. Moravurile erau încă destul de închistate și copiii născuți în afara căsătoriilor nu erau priviți chiar cu ochi buni. Ca să nu mai vorbim de persoanele gay: acestea, precum se știe, erau pasibile de pușcărie dacă se afla despre orientarea lor.
Violența domestică aproape că nici nu era considerată infracțiune, dacă nu lăsa urme adînci: vînătăi și certificate medico-legale. Da, dacă bărbatul (căci cel mai mult bărbații erau agresorii) devenea violent, poliția sosea, chiar destul de prompt. Dar, în general, întreaga tărășenie se rezolva cu vorba oarecum bună. Respectivul bătăuș era certat de către polițist, i se dădea un avertisment, de multe ori verbal. I se spunea că data viitoare... Era un cerc vicios. Agresorul era, de destule ori, „sub influența alcoolului”. Așa era terminologia consacrată. Să bei alcool, constant și mult, era considerat un viciu, da. Dar nu o boală, o dependență. Mai curînd o slăbiciune, o scăpare în general permisă bărbaților. Da, uneori, se ajungea chiar la crimă. Dar astea erau excepții. Noi clădeam împreună, ca oameni ai muncii de la orașe și sate ce ne aflam, societatea socialistă multilateral dezvolatată, în avîntul nostru spre comunism. Nu ne-mpiedicam de asemenea minore incidente precum un pumn în față, un nas spart ori un ochi vînăt.
Familia era celula de bază a societății. Dacă n-ar fi fost ea, n-am fi procreat, aveam, n-aveam treabă. Aveam, n-aveam chef. Căci avorturile erau interzise și la mijloace contraceptive se ajungea cu greu, prin imprevizibila economie underground. În care nu știai ce termen au pastilele, darămite din ce sînt făcute.
Serialul The Newsreader (Michael Lucas, 2021-2025, cu Anna Torv și Sam Reid) mi-a amintit de anii 1980, cu coafurile ostentative, prejudecățile și discriminările lor. Voi mai scrie despre ei.
