În 1986 eram în clasa a XII-a și mă pregăteam de zor pentru examenul la facultate. Nimic nu mersese cum trebuia în anul acela. În iarnă, cînd se pusese una dintre cele mai mari zăpezi peste oraș, o luasem, ca de obicei, pe jos spre bunicii mei, la care obișnuiam să mă duc zilnic. Pe trotuare nu se putea circula, așa că m-am aventurat pe carosabil. Dar nu știu cum s-a întîmplat – să fi fost soarta, probabil – că singurul, presupun, autobuz din ziua aceea în care nimic nu circula m-a întîlnit pe mine. Șoferul a pus frînă, dar a derapat. Eu am alunecat și nu știu cum am ajuns, parțial, în spațiul dintre roțile lui. Nu se poate spune că m-a călcat, dar cert e că eram pe jos, pe zăpadă, oarecum între roțile lui. Și nici pînă azi nu-mi pot aminti exact cum.
Șoferul a coborît și m-a luat în față. Îmi aduc aminte de toate ca prin ceață. Știu sigur, însă, că autobuzul era plin de oameni. Iar eu, pusă acolo, lîngă șofer, eram ciudata mulțimii. Dacă urăsc, sincer, ceva e să fiu în postura de victimă. Și atunci, din păcate, chiar am fost. Noroc că nu-mi dădeam bine seama pe ce lume sînt. Poate și de asta, și de frica să nu mi se-ntîmple ceva rău mai tîrziu și să existe consecințe, șoferul m-a dus la spital. La Spitalul 9 de atunci, „Obregia“ de azi, care, de altfel, era cel mai apropiat. De-acolo, de la Urgențe, țin minte două lucruri: primul, că m-au rugat să le povestesc ce s-a întîmplat. Cum am ajuns parțial sub autobuz, întreagă și pe picioare fiind. Se pare că răspunsul meu n-a fost satisfăcător, pentru că s-au hotărît să mă țină peste noapte la spital. Al doilea lucru pe care mi-l amintesc e că mi-au dat voie sau chiar mi-au recomandat să sun acasă. Precum se știe, pe vremea aceea nu erau decît telefoane fixe. Trebuia nu doar să ai un aparat de pe care să suni, ci și persoana de la celălalt capăt al firului să fie acolo ca să răspundă. Din camera de gardă a spitalului am sunat-o pe mama. Care a răspuns prompt. Probabil că accidentul mă lăsase fără nuanțe, așa că i-am spus, direct: „M-a călcat autobuzul și sînt la Spitalul 9. Sînt foarte bine”.
După care țin minte că m-au dus într-un salon, la secția de Neurochirurgie. Pentru că a doua zi voiau să-mi facă o puncție, ca să se asigure că totul era în regulă. Pe vremea aceea nu se punea problema nici de tomografie, nici de RMN. În salon aș putea spune că era interesant. Colega mea de pat căzuse de pe o macara de la 12 metri (așa-mi amintesc acum, poate inexact) și era bine-mersi. Mă rog, nu chiar bine-mersi, avusese ceva, dar scăpase cu viață și era conștientă vorbea, se mișca. Intrasem, pe scurt, într-o lume a morții, dar și a miracolelor. O lume înspăimîntătoare, dar și uimitoare, care m-a marcat.
Nopțile, cele două, dacă-mi amintesc bine, pe care le-am petrecut acolo, am asistat la întîlniri de taină pe culoarul din fața salonului meu. Mi-era urît să dorm, așa că stăteam de vorbă pînă tîrziu cu o fată cam de vîrsta mea din patul alăturat. Zilele, cele două, după ce mi-au făcut puncția, stăteam literalmente cu ochii pe pereți. Pereți pe care am văzut, la un moment dat, un punct negru mișcător. Probabil un păianjen. Despre care am făcut o poezie. Am simțit, acolo, cum inspirația, un anumit tip de inspirație macabro-filozofică, îmi dă tîrcoale. Singurul element de normalitate indiscutabilă al acelei perioade a fost vizita bunicului meu. Care a venit, ca-n toate situațiile posibile și imposibile, cu bascul pe cap și cu uriașa lui servietă pe umăr. Mi-a adus de mîncare, ceva făcut de bunica, nu mai știu. Și ce mai aveam nevoie pentru spital, pijama etc. Știu însă că vizita lui mi-a redat sentimentul normalității, măcar ipotetice, a vieții. Mi-a recertificat existența unui univers în afara spitalului, fără puncte negre și căderi de pe macarale.
Bunicul a plecat, fără să spună mare lucru, așa cum făcea el. Rezultatul de la puncție a venit: nu aveam nici un hematom, nu aveam nimic. Fusese doar șocul. Am plecat acasă, ușor zguduită.
