În anii copilăriei mele, cadourile erau mici. Și aparent insignifiante. Dar, de fapt, deloc așa. Cu cît erau mai puțin grandomanice, cu atît aveau o mai mare semnificație afectivă. Cu atît contau mai mult. Nu eram învățați cu excesul și exagerarea. Desigur, nu pentru că n-am fi vrut, poate. Ci pentru că atît se putea, pe atunci. Deși decembrie se numea, pe vremea lui Ceaușescu, „Luna cadourilor” și se făcea destul tam-tam în legătură cu asta chiar și la televizor, totuși opțiunile erau limitate. O dată pentru că „societatea socialistă multilateral dezvoltată” era, de fapt, una nu doar a lipsei de libertate, ci și a penuriei. Și apoi poate și fiindcă epoca hiperconsumului încă nu sosise, nici în lume (deși discrepanțele dintre noi și restul lumii erau evidente și acut în defavoarea noastră).
Cert e că cele pe care le puteai primi de la Moș Nicolae și chiar de la Moș Crăciun încăpeau pe o listă scurtă. Vorbesc de liste căci, și pe atunci, le scriam ambilor Moși. Știu că lui Moș Nicolae nu se prea obișnuia, dar ai mei, dintr-un exces de joacă și imaginație, dublau întreaga poveste. Căci, de fapt, cei doi Moși sînt unul și același în tradiții diferite. Noi ne bucurăm să-i serbăm pe amîndoi aici. Doar că Moș Nicolae nu e atît de idilic precum Moș Crăciun. Sau cel puțin nu era pe atunci.
Circulau încă miturile legate de nuielușa pe care o primeau copiii „naughty”. Sigur că în vremea aceea termenul de „naughty”, în contextul ăsta, era necunoscut. Dar ți se spunea clar că, dacă n-ai fost cuminte („nice”), nu primeai nimic altceva decît o nuielușă. Eventual învelită în poleială. Din fericire, nu mi s-a întîmplat niciodată acest lucru. Și asta nu pentru că n-aș fi fost asemenea altor copii, și naughty din cînd în cînd. Ci fiindcă ai mei au fost niște părinți ideali, care nu credeau în pedepse, ci în încurajarea și sprijinirea odraslei în toate cele (sigur că, atunci cînd făceam ceva aiurea, îmi atrăgeau atenția, dar civilizat).
Și atunci aceste daruri punitive nu și-au găsit locul în ritualurile noastre de sărbători. Cum nici varianta lor pozitivă nu au fost neapărat dulciurile, așa cum presupunea aceeași tradiție. Da, primeam și dulciuri din cînd în cînd. Îmi amintesc, de pildă, foarte bine, ciocolățelele rotunde care aveau pe ambalaje personaje din Scufița Roșie (pe care le și colecționam, de altfel). Gustul lor era de un dulce frust și pregnant. Mie, însă, pe atunci, mi se părea paradiziac.
La fel cum îmi aduc aminte de bomboanele pentru pom, care erau învelite în poleieli colorate și lucioase și se vindeau la kilogram, cred. Gustul era cam același, dar pentru mine se cam suprapunea cu cel al Crăciunului. Sau măcar cu o parte din el. Pe unele dintre ele le hăpăiam, lacomi, cînd le primeam. Pe altele le păstram, cuviincios, și le agățam în pom cu ață colorată și asortată, eventual, cu ambalajul.
Precum și de portocalele, mandarinele și bananele pe care le mai primeam cu ocazia primului Moș. Gustul dulce-amărui al portocalelor se asocia și el cu cel al Crăciunului. Mandarinele erau mai rare. Iar bananele rare de-a dreptul, din cîte-mi amintesc. În orice caz, nu erau ceva obișnuit, ci le consideram trufandale.
Dar pe lîngă toate acestea, ai mei considerau că Moș Nicolae îmi putea aduce și jucării. Mai puțin pretențioase decît cele pe care le aducea Moș Crăciun. (Care, și acelea, comparativ cu ce ar fi numit azi „pretențios”, erau relativ modeste, deși pe unele le găseam de-a dreptul încîntătoare.) Erau, de multe ori, animale sau figurine din cauciuc, cele mai răspîndite pe vremea aceea. Mie-mi plăceau însă la nebunie și aveam o colecție considerabilă din ele. Pe care, evident, nu o consideram „colecție”, ci cu care mă jucam. Dar într-un fel liniștit și organizat, de copil trăitor într-un apartament strîmt de bloc. A cărui lume trebuia să încapă pe trei carpete chinezești maronii care se-ntindeau precum o mare în fața raftului cu cele mai multe dintre jucării.
