De Paști am descoperit, într-un fel, credința. Ideea de Dumnezeu, atît cît o putea percepe un copil de 4-5 ani. Mama nașei mele, Oca (Elizabeta), care era catolică, are un rol în povestea asta. Ea îmi tot vorbea nu doar de iepurași, ci și de îngerași, ba chiar m-a învățat „Înger, îngerașul meu”, pe care-l spuneam înainte de culcare. Nu aveam noțiuni de credință înainte de a-mi explica ea ce e cu îngerul păzitor. Văzusem doar la bunica mea, în dormitor, pe pereți, icoane și cruci, nu multe. Nu știam exact ce e cu ele, ce semnificație au, dar simțeam și înțelegeam că e ceva acolo, altfel și important. Tot cu bunica fusesem și la biserica din cartier în Vinerea Mare și trecusem pe sub masă. Habar nu aveam de semnificația întregii acțiuni, dar mă marcase ritualul.
De Paști, Oca avea obiceiul să coacă niște fursecuri în formă de iepuri, pare-mi-se. Cărora apoi le puneam ochi, nas și gură din bomboane. Spun «le puneam” pentru că participam și eu la întregul proces și eram foarte mîndră de asta: era cam singura dată cînd, în copilărie, cineva avea încredere-n mine să-mi încredințeze asemenea misiuni însemnate. Dincolo de iepurașii brun-aurii, mai curînd crocanți, și în mine se cocea ceva, la foc mic de tot. Nu puteam numi ce și cum, dar simțeam, atunci, altceva decît de Crăciun. Cînd totul se-nvîrtea în jurul bradului, al Moșului și al cadourilor, și nici prin gînd nu-mi trecea că, de fapt, se celebra cu totul altceva.
De atunci încolo lucrurile nu s-au schimbat prea mult un timp, deși, la un moment dat, pe la 9-10 ani, mi-am petrecut destulă vreme prin mînăstirile din Bucovina, despre care părinții mei făceau un film. Am văzut multe scene cu Judecata de Apoi, de pildă. Dar și diverse alte reprezentări ale Bibliei. Ceva s-o fi lipit de mine, dar, cumva, subconștient. Nimeni nu mi-a explicat suficient după încercările Ocăi cu îngerașul. De-abia pe la 16 ani, cînd s-a stins tatăl meu, am înțeles exact cum stăm cu moartea. Și pentru că nu m-am putut resemna cu ideea că nu voi mai avea nici o legătură cu el, m-am apucat să citesc din Biblie, cîte puțin. De asemenea, mi-am petrecut ceva timp în biserică, la parastasele lui. Și am descoperit că acest lucru nu mă supăra, ci, dimpotrivă, mă liniștea.
În paralel cu asta am început să descopăr și Noaptea de Înviere. Era, pe lîngă cea de Revelion, cea de-a doua noapte albă de pe vremea lui Ceaușescu. Cea de-a doua noapte în care mai toată lumea era pe străzi, în care simțeai o emulație și un fior nemaiîntîlnite. Chiar dacă erai neinițiat sau începător într-ale credinței, tot nu puteai să nu simți lucrurile altfel atunci. Da, lumea se întîlnea și se îmbulzea, erau strigăte și chicote, și iz de alcool. Dar dincolo de toate astea, atunci cînd te îndreptai spre biserică, în jurul orei 12 noaptea, intrai într-un alt freamăt și-ntr-o altă logică. Altfel decît de Revelion.
Era o noapte în care autoritățile făceau un fel de pact nescris de neagresiune și supravegheată libertate cu populația. Oamenii erau lăsați cumva, în cea mai importantă noapte a creștinității, într-o societate oficial atee, să meargă la slujba de la biserică. Sigur, teoretic, bisericile erau deschise tot timpul, puteai intra cînd aveai chef. Dar lumea nu mergea în număr prea mare, unii probabil pentru că se temeau, alții fiindcă educația vremii era într-o destulă măsură ateistă. În Noaptea de Înviere, însă, veneau mulți. Nu erau cu toții, evident, credincioși. Mulți considerau noaptea aceea prilej de distracție și de întîlnire cu prietenii. Așa cum și noi, liceeni pe atunci, o consideram. Dar întîlnindu-ne și făcînd turul bisericilor, cum ne propuneam, simțeam – eu, una, cel puțin – de fiecare dată și altceva. Era, cu siguranță, mai mult decît o simplă distracție. Mai mult decît adrenalina pe care ți-o mai dădeau raidurile miliției care te legitima pe la orele tîrzii. Ceva neașteptat și inexplicabil.
Mai tîrziu, după 1989, am înțeles, în sfîrșit, altfel lucrurile. Am mai încercat să mi le explic. Voi mai scrie despre ele.
