Mi-am luat inima-n dinți și, alături de prietena mea, ne-am alăturat puhoiului din stația lui 331. Eram și noi, de-acum, în rîndul lumii: făceam parte din grupul care se-ndrepta, gureș și hotărît, către patinoarul Floreasca. Făceam parte fiindcă plonjaserăm în mulțime și mergeam în aceeași direcție cu ea. Nu pentru că cineva ne-ar fi dat vreun gir sau vreun semn de acceptare ori recunoaștere. Nu era vorba decît de o apartenență simbolică, nereciprocă. Dar care ne era suficientă pentru a ne continua periplul inițiatic. Voiam atît de mult să facem parte din „proiectul” comun, chiar inexistent și imaginar, să ne integrăm într-un soi de ritual al generației noastre, încît nu mai contau amănuntele. Așa că, luîndu-ne după mulțime, am ajuns la patinoar, unde am fost dirijate către coada de la închirieri patine.
În timpul nu chiar nesfîrșitei așteptări, emoția era maximă. Momentele dinainte sînt, de cele mai multe ori, mai profunde și mai de durată decît acțiunea pe care urmează s-o întreprinzi. Anticipările și îngrijorările care-ți zboară valvîrtej prin minte în asemenea clipe sînt, adeseori, amintirile cele mai pregnante ale lor. Cert e că, în cele din urmă, am ajuns în posesia unor patine cîndva albe, acum spre cenușii și ridate. Mie mi s-au părut dacă nu perfecte, foarte de nădejde și, după ce mi-au fost ascuțite, conform tipicului, mi le-am pus în picioare cu încredere.
Mai patinasem o singură dată în copilăria nu chiar mică, la munte, la Sinaia. Dar știam să merg pe role și asta se pare că m-a ajutat. M-am mirat că nu eram o calamitate. Aveam un oarece echilibru și mă deplasam. Da, am căzut de nenumărate ori. Și iarăși da, aveam spaime infinite legate de căzături. Cele mai acute nu erau legate de căzătura în sine, care, în general, nu implica lovituri la cap. Cel mult la genunchi, mai ales că, pe vremea aceea, nu existau nici genunchiere, nici cotiere, nici căști. Totul se întîmpla mai frust, mai crud, mai cum îi era norocul fiecăruia. Cele mai multe spaime se legau de posibilitatea interacțiunii cu altcineva. Cu un patinator mai abil și mai agil, care se spărgea în figuri pe gheață. Și pe care începătorii, chiar (sau mai ales) cei căzuți pe jos, nu făceau decît să-l încurce. Viziunea mea catastrofică era cea a unui asemenea versat și vitezoman patinator trecînd în trombă peste mîna mea rămasă pe gheață. Ceea ce, în realitate, bineînțeles că nu se întîmpla. Pentru că, am priceput după ce am mai prins șpilul lucrurilor pe acolo și am mai intrat în ritmul lor, vitezomanii respectivi nu erau nici monștri, nici Supermani. Erau niște oameni ca și noi, novicii, care, da, patinau mai bine, dar care, în același timp, își controlau direcția și deplasarea.
Da, se mai întîmpla să intre cîte cineva-n tine, ca la mașinuțele care se ciocnesc, ba chiar să te dărîme, dar asta putea fi și un semn de apreciere, se pare. Era un fel de ritual aproape amoros, un soi mai brutal de a face curte. Unii dintre cei care te plăceau te invitau să patinezi cu ei. Alții pur și simplu intrau în tine sau treceau foarte aproape de tine. Căci patinoarul era și un loc de întîlniri, precum la hora de altădată, păstrînd proporțiile. Existau chiar cîntece pe care se patina doar de mînă, erai cumva obligat să-ți găsești o pereche, fie ea doar pentru cinci minute. Era un fel de provocare, precum la jocul „Scaunele“, să nu rămîi pe dinafară. Lumea-ntreagă, în cele cîteva minute ale unei melodii, se compunea din oameni care se țineau de mînă, în general doi cîte doi. Nu voiai să nu fii inclus, voiai să intri-n horă și să joci, atît cît se putea.
Asta mi s-a-ntîmplat și mie pe melodia „Billie Jean“, a lui Michael Jackson, care era pe atunci în vogă. Un băiat din mulțime, pe care nici nu l-am văzut bine, dar care părea politicos, m-a luat de mînă ca să nu pierdem startul la horă. Și ne-am învîrtit, laolaltă cu ceilalți. Atunci am văzut că pot aluneca și că nu mai cad atît de des, spre deloc.
