Mi-au plăcut întotdeauna iernile, cu frigul și impedimentele lor cu tot. O pot înțelege pe Lorelei Gilmore din Fetele Gilmore, evident (da, știu, referința nu e dintre cele mai...), care simțea cînd urma să ningă și intra într-o altă stare, mai plutitoare și în care „totul” era posibil, cînd acest lucru chiar se întîmpla.
Iernile bucureștene sînt departe de a fi poetice. Au fost asociate, de-a lungul timpului, cu frigul, uneori insuportabil, din case. Și cu mîzga, fleșcăiala și cenușiul din oraș. Dar, cu toate acestea, am prins și momente formidabile în iernile din București. Spun „formidabile” pentru că n-au fost întotdeauna senine. Am avut întîmplări care ar fi putut fi chiar tragice în aceste ierni. Care, din fericire, s-au terminat cu bine pînă la urmă.
Și, cu toate acestea, senzația dimineților crocante de iarnă, în care totul stă să-nceapă, și nu oricum, ci proaspăt, ca și cum ai lua totul de la zero, e una persistentă. Mi-o amintesc în casa noastră din Lahovari, de la parterul igrasios al unui bloc. În camera mea cu un afiș Beatles pe pereți, un birou care dădea spre blocul vechi din față, cîteva rafturi, o oglindă și patul copilăriei mele în care încă încăpeam și dormeam cînd eram în liceu. Care, mult timp, mi s-a părut întruchiparea Paradisului și a cărei atmosferă pierdută, după ce m-am mutat, nu am putut-o recupera mai niciunde, ani întregi la rînd. Acolo, unde dormeam ghemuită sub una din plăpumile de lînă ale bunicii, încălzită de rezistența făcută ilicit de unchiul meu la institutul de proiectări la care lucra, mă trezea, în fiecare dimineață, bunicul meu. Asta mai ales în perioada de liceu.
Aveam un telefon cu fir lung, telefon fix, bineînțeles, căci ne aflam în anii 1980, pe care-l puteam lua în camera mea. Telefonul era retro, negru și mai greu, precum cele din interbelic, să zicem. În orice caz, nu de plastic colorat așa cum erau cele mai multe din telefoanele fixe de pe vremea aceea. Cu disc și fără cuplaj. Bunicul meu mă suna și-mi spunea direct, fără vreo intonație, cît e ceasul: 6 sau 6,30, cam așa. Apoi adăuga îndemnul cunoscut, „Scoală-te!”, și cam asta era tot. Nu suna de mai multe ori. Nu-și punea problema și nici nu era nevoie. În momentul în care suna, se declanșa în mine, aproape instantaneu, modul activ. De supraviețuire. Aerul crocant își avea rolul lui. Mai prozaic spus, era un frig atroce cînd te extrăgeai de sub deloc ușoara plapumă. Frigul ăsta, culmea, nu mă demoraliza.
Da, nu-mi plăcea și nu-mi era ușor. Cum nu-mi plăcea nici cenușiul din cameră și nici faptul că în fața geamului priveliștea mi se deschidea asupra unui bloc. Dar nici unul dintre lucrurile astea nu mă afecta în profunzime. Mă obișnuisem cu ele și chiar, culmea, începuseră să-mi placă. Era lumea mea, așa rece și cenușie, și voiam, instinctiv, nu doar să mă adaptez la ea, ci să-mi fie și bine. Existau alte lucruri mai rele care se puteau întîmpla și care chiar loveau în adîncuri. Cum ar fi pierderea cuiva apropiat, poate cel mai apropiat. În comparație cu asta, frigul și cenușiul erau fleacuri.
Așa că mă îndreptam, în pijamaua trening superflaușată, spre mica baie de alături. Cea cu o ușă care ori nu se-nchidea perfect, ori se-nchidea prea bine. Care odată nu s-a mai deschis timp de o jumătate de oră, pînă a venit cineva acasă și m-a scos de acolo. Pe geamlîcul pătrat al căreia, într-o perioadă, a intrat un șoricel. Iar în majoritatea timpului puteau fi văzuți, în diverse momente ale zilei, băieții în costume cenușii care gestionau trecerile lui Ceaușescu prin zonă.
Apa era rece, mai rece decît ai fi simțit nevoia, dar te înviora, totuși. Așa înviorat, porneai spre bucătăria în care, dacă aveai timp, îți făceai un ou. Țin minte sfîrîitul lui în tigaie și mirosul care-mi dădea de știre că toate sînt la locurile lor. Apoi te avîntai, cu inconștiență și entuziasm, în gerul de afară.
.jpg)
