Chiar primăvara, liceul meu, „Zoia Kosmodemianskaia“ de atunci, Școala Centrală de acum, era destul de întunecat. Simțeam ceva neliniștitor în maiestatea clădirii și-n sobrietatea rece a coridoarelor lui. Pe care, de altfel, ne plimbam în fiecare pauză. De acolo se vedea lumea, acolo era lumea, pînă la urmă. Lumea noastră mică, n-aș spune chiar o închisoare, pentru că era una pe care ne-o aleseserăm de bunăvoie și nesilite de nimeni.
Eu chiar cu mari eforturi, mutîndu-mă de la Mate-Fizică, „în vogă” în perioada aceea (cea a anilor 1980, în care țara ne cam voia ingineri), la Filologie, unde „n-aveai viitor” și ajungeai, cu repartiția, la țară. Dintr-o lume „perfectă”, cu numărul potrivit de băieți și fete într-o clasă, și anume unul cam egal. Cu băieți buni la matematică și care citeau, făceau sport și arătau conform standardelor (dacă există vreunele). Mutîndu-mă de acolo într-un univers ciudat, cu fete cam șleampete și visătoare, uneori bîrfitoare, și băieți aproape invizibili, veșnic speriați de ele. Căci pauzele chiar așa le percepeam: precum un soi de ieșire la vînătoare a multelor demoazele, pentru a-i mai estima și evalua pe puținii reprezentanți ai sexului zis tare care se fîțîiau pe acolo.
Cu una, două prietene, cînd se suna, ne făceam rondul și, în general, observam. Dezvoltaserăm un fel de pîndă, o vînătoare mai curînd contemplativă, în care ne delimitam niște preferințe ipotetice. Care nici n-aveau cum să fie altfel, dat fiind numărul covîrșitor de fete și penuria de băieți. Așa că în aceste ture în penumbră am învățat cum să trăiesc, parțial, într-o lume imaginară. Da, mai fusesem inițiată în așa ceva de către tatăl meu, în copilărie. Dar acum era vorba de una a altei vîrste, mai dureroasă, cea a tînjirilor adolescentine. Era perioada îndrăgostirilor și nu prea aveai asupra cui să le reverși.
Sentimente și emoții se găseau, însă, din belșug. Cum nu prea puteau fi satisfăcute, erau ades povestite, supralicitate, creîndu-se mitologii. Rareori se întîmpla ca vreuna din aceste fandacsii să aibă acoperire reală. Dacă avea, se manifesta sub forma unui zîmbet, timid sau larg, după caz, care era reținut și comentat à la longue, apoi. Unele schimburi de zîmbete, cele mai fericite, se dovedeau a fi pe termen lung. Țineau, în mod surprinzător. Respectivul reprezentant al sexului opus îți devenea un fel de pereche de culoar: tu întorceai parțial capul în direcția lui și-ți glisai privirea de-a lungul chipului său. Era suficient ca să provoci o reacție, dacă era cazul.
Dacă era să-ți fie partenerul de ocheade din pauze, înțelegea despre ce era vorba. Prindea din zbor mișcarea și-ți zîmbea. Abia atunci puteai s-o faci și tu, mai larg și nu doar sub forma unui rînjet cu pretenții. Căci cam așa erau cutumele înțepenite de pe vremea anilor 1980: băiatul trebuia să inițieze, să dea tonul, iar fata să-l urmeze delicat, dar, totuși, hotărît. Situațiile cu zîmbetul reciproc erau cele fericite. Cele și mai fericite, de-a dreptul rarități, erau cînd între posesorii zîmbetelor se lega chiar și o conversație. Cînd conversația se repeta și devenea oarecum o relație, depășea orice limită a imaginației culoarelor întunecate. Era victoria supremă. Dar așa ceva se-ntîmpla atît de rar încît aproape că nu merită menționat. Cel mai des totul rămînea la nivel de observație și conversație. Celălalt sex și întîlnirile cu acesta deveneau un text pe care, noi, fetele, îl scriam, îl citeam și, cel mai mult, îl interpretam. Aici era tot hazul. Și-n același timp, toată emoția posibilului. Era un text al cărui sfîrșit nu era scris. Care avea, de cele mai multe ori, doar o introducere. Nici măcar un cuprins.
Dar asta era suficient, dacă aveai umor, autoironie și imaginație, pentru a supraviețui în tiparul adolescentin. Suficient pentru a mai lumina întunecimile culoarelor somptuoase. Și pentru a le împrospăta cu un suflu, chiar dacă atipic, tot de primăvară.
