Cînd aveam aproximativ șapte ani, am întrebat cam prima dată despre moarte. Ai mei, care în general aveau răspunsuri la orice și care-mi construiseră un soi de lume mitologică, mi-au explicat că da, se moare. Dar se și lucrează la elixirul nemuririi. De atunci încoace s-au întîmplat multe. Mai întîi, tatăl meu s-a stins înainte de vreme, la 53 de ani. Și mamei mele, și mie ni s-au schimbat radical viețile după întîmplarea asta. Nimic nu a mai fost la fel. Mitologia a rămas mai curînd ca nostalgie. Am aflat cu acea ocazie că, atunci cînd cineva apropiat trece dincolo, nimic nu se uită. Nimic nu se pierde. Tot ce ai trăit, împărtășit cu acea persoană și ce ai învățat de la ea rămîne. Mai clar, mai profund. Așa, cel puțin, mi s-a întîmplat mie cu tatăl meu. E drept că apucase, în cei 16 ani petrecuți împreună, să mă învețe lucrurile esențiale. De la spălatul fructelor la probleme de morală.
După moartea lui prematură, viața a părut că-și urmează un soi de curs cît de cît firesc. Ascendent. Părea că moartea a retrecut în lumea ei îndepărtată și că se lucrează iar la celebrul elixir. Pînă cînd, pe la sfîrșitul facultății, cînd prinsesem prima mea bursă în străinătate, după revoluție, a trecut dincolo și bunica. Și ea fusese o permanență în viața mea. Mergeam la ea zilnic și acolo aflasem normalitatea casnică a vieții. Cea care îți permite să te simți în siguranță și să mergi mai departe. Piedestalul pe care se puteau așeza ambițiile și visările, apoi. De atunci, lucrurile s-au schimbat și mai tare. Familia mea a rămas alcătuită din mama și bunicul. Bunicul a intrat tare în joc. A conservat cum s-a priceput – și s-a priceput cum nu se poate mai bine – stabilitatea simbolică a locului. Am continuat să merg aproape zilnic la el. Am mîncat împreună, dacă nu chifteluțele sau șnițelele cu cartofi prăjiți ale bunicii, măcar doar cartofii prăjiți. Care nu mai veneau gata făcuți, ca printr-o minune, ci la care „lucram” împreună cu bunicul.
Mama și bunicul m-au însoțit în viață. Secondați, de puțin mai departe, dar atît cît trebuia, de unchiul meu. Mi-au făcut maturitatea mult mai ușoară. M-am simțit mereu protejată și răsfățată. Pînă la un punct. La un moment dat, bunicul a trecut și el pragul. Avea 92 de ani și, din punctul meu de vedere, o viață împlinită. La vreo zece ani după aceea l-a urmat mama. Înainte de vreme, aș zice. Dar apucînd să trăim împreună, să împărtășim ce a fost important. Și, la cîțiva ani, unchiul meu. Totuși, cu excepția tatălui meu, ai mei și-au făcut trecerea oarecum la timpul lor, într-o lege a firii. Dar de la un punct încolo au urmat plecări neașteptate ale prietenilor, ale oamenilor din generația mea.
Prietena și colega mea Ligia Caranfil a intrat în valuri la 45 de ani și s-a pierdut în mare. Colegul meu de generală, pilotul Dan Ștefănescu, s-a ridicat spre ceruri la propriu și la figurat, la 55 de ani. Recent, prietena mea Dana Drăgoiu (cîndva și colaboratoare a Dilemei) a trecut dincolo. Într-un mod complet neașteptat, la 65 de ani. Spun neașteptat pentru că făcea parte din categoria de persoane care par invincibile. Care duc totul singure, rezolvă orice, nu se plîng niciodată. Și o fac cu doza necesară de umor și autoironie. Cu Dana am fost la reportajele Dilemei despre Arsenie Boca. Alături de Dana am participat la cele mai multe proteste din viața mea. La cel de după tragedia din Colectiv. La cele din 2017, împotriva legilor corupte ale Justiției. La Pride-uri. Și, ultima dată, la mitingul pro-european din recentul an electoral.
Și mai de curînd, prietenul meu Adi, Adrian Darabană, a schimbat lumile. Era omul cel mai viu pe care l-am cunoscut vreodată. În prezența lui, a aventurilor și a poveștilor lui, totul părea posibil. Adi nu doar crea mitologii, ci și transforma realitatea într-una. Cu el, cele mai incredibile întreprinderi deveneau floare la ureche și prilej de bucurie. Și Dana, și Adi au trecut granița dintre lumi. Sînt, pentru mine cel puțin, la fel de prezenți, pe partea cealaltă. Îi vom aminti și pomeni, sînt sigură, de atîtea ori…
