În anii copilăriei și ai adolescenței aveam mai puține obiecte și țineam de ele mai toată viața. Duratele vieților noastre, ale oamenilor, și ale lor, ale obiectelor, erau oarecum similare. Da, industria de consum nu era dezvoltată. Diversitatea era minimă și cu chiu, cu vai aveai din ce alege. Mai toți posedam cam aceleași obiecte. Aveam aproximativ aceleași vase, farfurii, pahare, cearșafuri, fețe de masă, chiar și haine.
Obiectele de toate felurile erau mai reziliente. Parcă știau că ăsta e deal-ul, că trebuiau să-și ducă traiul alături de un om, cam cît un om. Materialele din care erau făcute erau mai trainice, plasticul nu pusese încă stăpînire peste toți și toate. Erau din metal, din sticlă, din lemn, multe dintre ele. Dacă se stricau, puteau fi, bineînțeles, reparate. De altfel, fusesem crescută într-un respect al lor: tatăl meu îmi spunea, mereu, că fiecare obiect e rodul muncii unei persoane. Și oricît de frumos sau de urît ni s-ar fi părut, oricît de mult sau de puțin ne-ar fi plăcut, cineva făcuse un efort pentru el, așa că avea valoare.
Dacă tata îmi oferea filozofia necesară, bunicul meu venea cu partea practică. Orice se strica, se străduia să-l repare. Avea un lipici universal, ciocan, șurubelniță, clește și cuie. Uneltelor ăstora minune aproape nimic nu le rezista. Geppetto-ul meu avea, în magazia și în pivnița lui, leac pentru aproape orice. Fie că era vorba de o ascuțitoare chinezească ce se spărsese – de pildă, piticul Grumpy din „Albă-ca-Zăpada“: imediat, cu aracet, i se reanexa cît ai zice „pește” bucățica lipsă, dacă că i se rupsese din picior sau din cușmă. Da, rămînea cu un soi de cicatrice, se vedea locul unde fusese lipit, dar asta nu era nimic: îi dădea chiar un aer de demnitate, al unui veteran hîrșit în războaie. Fie de ursul Ghiță, fost al mamei, căruia îi căzuseră ochii și care au fost de urgență înlocuiți cu niște nasturi nu chiar potriviți, dar vizibili. Dar dincolo de jucăriile din „Banda Bună”, în atelierul bunicului Geppetto își găseau locul și căni, ciorapi, cuverturi, vaze.
În acest improvizat, dar deja consacrat spital al obiectelor, cu toatele erau tratate dacă nu cu pricepere absolută, măcar cu răbdare și migală. Cele defavorizate nu ieșeau din uz, ci adăstau o zi, două la atelierul-spital, pînă se refăceau. Apoi, așa imperfecte cum se reconstituiau după tratament, reintrau, ceva mai timid, în circuit. În sensul că nu erau ascunse, nimeni nu se rușina de imperfecțiunea lor. Erau repuse înapoi la locurile lor, dar mai puțin folosite.
Asta și pentru că, așa cum am spus la început, cele mai multe dintre obiecte te cam însoțeau toată viața. Erau martori neclintiți și muți ai experiențelor tale. Fie că era vorba de ligheanul emailat maroniu în care înmuiai rufele, atent la culori și la temperatura apei. Și-n care apoi, după ce le frecai bine, le clăteai. Trebuiau clătite în cel puțin trei ape, așa că, atunci cînd așteptai pe marginea căzii în care plasai ligheanul, gîndurile te străbăteau întîi brusc și apoi tot mai așezat, înstăpînindu-se. Ligheanul le era martor. Unul comod, fără opinii și sfaturi. Unul ideal. La fel se întîmpla cu ibricul emailat, cîndva roșu, cu buline, în care puneai apa de ceai. Își cam pierduse și pe dinăuntru, și pe dinafară culoarea, și se vedeau și simțeau pe el patina, treceerea vremii și folosirea pasionată. Spun „pasionată” pentru că atunci cînd puneai de ceai cu siguranță aveai nevoie dacă nu de o pauză, măcar de o scurtă diversiune. Învățaseși, sau măcar citiseși un timp, și nu te mai puteai concentra. Te asaltau ispite care mai de care. Ceaiul era cea mai nevinovată dintre ele, cea căreia i te puteai lăsa pradă.
La fel capotul flaușat bleu, fost cîndva aproape strălucitor. Acum cusăturile i se mai slăbiseră și frînturi de ațe se ițeau din ele precum frunze dintr-o plantă-n ghiveci crescută haotic. Dar fusese martorul cel mai apropiat, la propriu, al trăirilor tale. Așa că nu-l puteai înlocui.
Mai erau și alte obiecte. Despre ele, în alt articol.
