În copilărie mergeam la munte la Cumpătu, în Sinaia. Acolo am descoperit, de fapt, pădurea: începea fix unde se terminau casele (azi, situația e alta, dar nu acesta e subiectul). Iar în pădure, poienile. Cea dintîi poiană era Poligonul, unde noi, copiii și adolescenții de atunci, obișnuiam să ne strîngem. Evident că era numită „Poligon” pentru că acolo se făceau trageri. Dar, în cea mai mare parte a timpului, era liniște. Reprezenta locul în care te puteai apropia de pădure fără să-ți fie frică de ea. În care o puteai simți.
Odată ce ți-o apropriai, îți dădeai seama că pădurea de acolo de-abia începe. Că dincolo de Poligon se deschide o lume care se cere explorată. O lume nu neapărat întunecată, ci care funcționa după alte reguli decît cele ușor de cuprins cu mintea cu care eram învățați. Una în care trebuia să-ți folosești alte simțuri. Să-ți descoperi instinctele latente. Și ochiul contemplativ, oricît de minuscul și de adormit ar fi fost. Căci, oriîncotro ai fi luat-o, se dovedea o expediție. Era un drum printr-o oarecare sălbăticie. Da, nu erau urși ca acum. De asta ne și permiteam să țesem basme cu Ursul Nounours care-mi lăsa scrisori prin scorburi ori la cantina unde mîncam. Pentru că urșii mai apăreau doar serile pe la gunoaie, dar numai rar și tîrziu. Așa că puteau deveni mituri.
Din Poligon se ajungea, imediat, în Poiana cu scorbura, despre care am mai scris. Era un copac despicat de furtună, presupun, din care mai rămăsese doar o parte din trunchi. Copacul nu mai avea coroană. În partea de sus era pur și simplu gol. Trunchiul rămas avea, în față, ceea ce cu indulgență am putea numi o scorbură. Dacă intrai prin partea de jos, putea ieși cu ușurință la suprafață în cea de sus, precum un duh al copacului. Acolo scoteai capul și chiar o parte din trunchi, ca să scrutezi, triumfător, împrejurimile. Spun „triumfător” nu neapărat pentru că reușiseși vreo performanță, ci fiindcă vedeai totul mai de sus, cu alți ochi, parcă. Oricum, de acolo, dacă voiai să mai explorezi, drumul o cam lua în sus. Mai întîi, în susul rîului.
Apoi, odată ce treceai apa, în față aveai un deal. Nu greu, cu o potecă cvasi-bătătorită. Trebuia doar să-l urci ca să ajungi la următoarele poieni. Căci, se știa, urmau Cătunul și Poiana cu releul. Urcușul era ușor, dar nu foarte, și ți se făcea cald. Simțeai nevoia, asemenea Babei Dochia, să-ți lepezi hanoracul, fîșul sau puloverul. Asta dacă te aflai pe acolo cîndva prin martie, să zicem. Dar, spre deosebire de Baba Dochia, sau tocmai fiindcă luaseși aminte la legenda ei, nu-ți lepădai hainele de tot. Ți le scoteai, temporar, și ți le legai de talie, cum știai că e tipicul. Și-ți continuai oarecum vitejescul periplu, spre o zonă mai pustie.
Azi e plină de case zona respectivă, cît și întreaga pădure. Copacii doar sînt mai puțini... Pe atunci, însă, drumul pe acolo era încă o aventură. O inițiere. În timpul urcușului mai găseai cîte un băț, pe care-l luai, pe post de toiag. Mai culegeai flori sau mușchi, dacă-ți picau ochii pe cîte unul. Vreun dulău în derivă se putea lua după tine, dornic să-și găsească un stăpîn chiar pentru vreo oră, două.
Ajungeai în cele din urmă sus, în cătun, unde cîinii de acolo te salutau lătrînd agresiv. Uneori chiar dîndu-ți tîrcoale. Îi depășeai, de cele mai multe ori cu tact. Treceai prin pepinieră precum prin Pădurea de argint. Și ajungeai, în cele din urmă, la Poiana cu releul. Nu știu și nu-mi pasă ce făcea releul. Dar știu că, atunci cînd eram, cam ca acum, în prag de primăvară, acolo apăreau brîndușele. Mov-roz, de obicei în pîlcuri. De departe vedeai doar cîte o pată colorată. Semăna cu poiana din Twilight, iertate fie-mi referințele de popular culture. Dar, dincolo de asta, atunci știai.
Știai că primăvara-și intrase în drepturi. Că nu mai dădea doar tîrcoale, ci că se instalase. Și că tu erai unul dintre fericiții martori ai unui atare mic/mare miracol.
