Plimbările prin București, cam pînă-n anii 2000 și ceva, dar chiar și azi, seamănă cu niște curse cu obstacole. Astăzi e vorba doar de lipsa spațiului suficient pe trotuarele pline de mașini. Pe atunci, erau și cîinii vagabonzi. Precum și multele afișe legate cu sfoară pe clădiri în general din centru: „Atenție, cade tencuiala!”. Așa că se întîmpla, cum am mai scris, precum în jocul pe computer Hercules cu care ne ocupam exagerat în vremea copilăriei mici a fiului meu. Doar că acolo, dacă treceai cum trebuie probele la care erai supus, primeai și niscaiva recompense. Niște monede, dacă-mi amintesc bine, arme și chiar vieți. Pe cînd în viața bucureșteană de toate zilele, singura recompensă – esențială, ce-i drept – era pur și simplu supraviețuirea.
Dacă „prestai” totul corect, dacă te deplasai respectînd regulile, dar, în același timp, strecurîndu-te agil printre toate, mai prindeai, întreg și sănătos, încă o zi în orașul tău drag. Dacă nu te mușca vreun cîine mai fără umor, dacă nu călcai în vreo groapă, dacă nu te atingea vreo mașină cînd mergeai pe carosabil și nu-ți cădea în cap vreo bucată de tencuială ori vreun țurțure, te aștepta o nouă și însorită zi. Mai ales dacă peste orașul îngrozitor și înduioșător se punea primăvara. Numai cînd o simțeai în aer, chiar pe la sfîrșit de februarie, ceva se schimba în jur. Dar și în tine. Simțeai că mai există o scăpare din închisoarea gri (asta mai ales pe vremea lui Ceaușescu, prin anii 1980, cînd lumea chiar era cenușie și pușcărie).
Dar cînd aerul se-ndulcea și se-nmuia, cînd percepeai vîjîind prin el primele adieri, la propriu, de primăvară, te apuca un soi de fericire fără rost. Spun „la propriu“ pentru că adierile astea erau, de fapt, miresme. Aerul devenea moderat și subtil parfumat. Ceva mișca în jur. Apăreau culorile. Lumea văzută la televizoarele alb-negru ale copilăriei unora dintre noi devenea, brusc, color. Nu peste tot, ci pe alocuri. Dar era suficient.
Ocheai primii muguri, pe ici, pe colo. Odată cu eforturile lor de deschidere, starea de fericire la început implicită devenea mai conștientă, palpabilă. Cînd rozul și galbenul din pomi începeau să fie zărite, fericirea te pocnea în moalele capului precum un polonic. Era momentul tău care se mula pe cel al orașului. Erați atunci – tu, umil și de cînd lumea locuitor al lui, și el, cenușiul, rănitul și cîrpitul, în măsura posibilităților – una.
Florăresele vindeau, în sfîrșit, altceva decît somptuoasele, ca să nu spun funerarele, garoafe. Apăreau întîi buchețelele de ghiocei, mult prea strîns legați cu ață colorată și excesivă. Apoi viorelele, brebeneii și, în cele din urmă, în momentul de apoteoză, zambilele, narcisele și lalelele. Atunci fericirea era maximă și obstacolele orașului se treceau pe nesimțite, ca și cum n-ar fi existat. Fie că era vorba de gropile, bălțile și cîinii vagabonzi din anii 1980, fie de lipsa trotuarelor, clădirile cu potențial de prăbușire și aceleași potăi din anii 1990 și 2000. Și-ntr-o perioadă, și-ntr-alta, înflorirea și deschiderea asta te făceau să glisezi peste imperfecțiunile locului. Să minimalizezi riscurile și să te transformi, aproape la propriu, într-un personaj din Hercules. Într-o creatură simpatică și-n același timp ireală care-și urmează drumul, cîștigă vieți și monede peste toți și toate. Gropile păreau atunci niște inofensive crăpături, dulăii deveneau căței gata să facă sluj la un semn, clădirile decrepite se transformau în castele apte să dăinuiască veșnic.
Indiferent de vremuri, primăvara a rămas anotimpul în care orașul și locuitorii lui fac pace. În care relația lor nu se mai pune în termeni de care pe care. Cînd și unul, și alții pot conviețui nu doar pașnic, ci și poetic și de-a dreptul fericit. Și chiar se pot întrajutora, așa cum nu prea reușesc în celelalte părți ale anului.
