Crăciunul e așteptat și pregătit în diverse feluri. Cu bucurie, în general. Chiar și postul Crăciunului e unul mai lejer, mai permisiv. Ca să nu mai vorbim de industria de Crăciun, care luminează orașul la propriu și la figurat. Cam imediat după 1 decembrie, și cu atît mai mult după Moș Nicolae, luminile se aprind una cîte una. Fie că e vorba de cele oficiale, care împînzesc bulevardele, sau de cele de la hoteluri, restaurante, ba chiar bănci și case particulare, care-și doresc, cu toatele, să fie mai vizibile în această perioadă. (Mai nou, chiar stațiile de autobuz sînt sclipitoare.)
Orașul e copleșit de străluciri. Unele sînt vădit comerciale. Altele mai curînd în ton cu ceea ce, de la Dickens încoace, tot numim „Spiritul Crăciunului”. Trăiești, într-adevăr, o altă senzație cînd ieși în baia de sclipiri și clipociri. Oricît ai fi de Grinch, nu se poate ca măcar o fărîmă din exteriorul străluminat să nu-ți pătrundă și-n interiorul, poate, întunecat. Mai ales dacă faci parte dintre cei care au prins și Crăciunuri în anii 1970 și 1980. Cînd, din cîte-mi amintesc, nu existau deloc decorații „de sezon” pe stradă, cu excepția zonei Pieței Palatului și a Muzeului Național de Artă, unde erau, cred, un brad împodobit și cîteva beculețe. Pentru că acolo era zona oficială, prezidențială de pe vremea aceea. Și bradul respectiv se făcea nu de Crăciun, ci după, înainte de Anul Nou. Care era, așa cum am mai scris, sărbătoarea oficială, cea reprezentată din plin la Televiziunea Română de atunci. Nu doar cu scenete comice, cîntece și dansuri, ci chiar cu prezența și discursul lui Ceaușescu de la 12 noaptea.
Așa că singurul brad din oraș era, cumva, asortat cu toată acea mascaradă. Pentru el, mai curînd decît pentru noi. În aceeași rescriere laică a sărbătorilor se integrau și Moșii Gerilă care, din cîte-mi amintesc, vindeau lozuri în plic pe stradă. Precum și cel care, mai tîrziu, prin anii 1980, împărțea cadouri la proaspăt construitul Orășel al Copiilor. Ba chiar și cel care a răspuns la telefon, pentru scurt timp, la nou înființatul magazin Unirea. Țin minte că l-am sunat și eu, cu mare emoție, și că m-a întrebat ce îmi doresc, nu de Crăciun, ci de Anul Nou. Dar deja știam cum stă treaba, știam că sărbătoarea era transferată și reinterpretată și intrasem de bunăvoie în joc. Mai ales că adevăratului Moș Crăciun, cel care venea, așa cum trebuia, în seara de 24 decembrie, îi transmiteam altfel dorințele mele. Căci el, înțelesesem, nu era o ființă obișnuită, ca noi toți, ci una supranaturală. Așa că putea primi și scrisoarea mea agățată de un balon, de pildă. De un balon dintre cele adevărate, care chiar se înălța pînă-n înaltul cerului și apoi se pierdea printre nori. Un asemenea balon se putea găsi în fața magazinului Romarta Copiilor, dacă țin bine minte.
Doamna care le vindea insista să le apuci bine de sfoară, căci, altfel, fug. O iau în sus, spre lumea lor, cea în care le e locul. Eu îl țineam cît de bine puteam. Apoi legam scrisoarea gata pregătită, corect împăturită, de coada lui și îi dădeam drumul. Pe plic scria, simplu: Moș Crăciun. Nu era menționată nici o adresă. Dar nu mă îndoiam că avea să ajungă unde trebuia. Exista, pentru mine, cea de atunci (dar și pentru cea de acum) o logică a lucrurilor care depășesc realitatea imediată. Știu ele cum să se așeze, urmează niște legi dincolo de meschina noastră percepție omenească și de socotelile noastre foarte concrete. În virtutea acestei logici, îi dădeam drumul, cu nădejde, fără urmă de îndoială, balonului în cer. La fel cum, cîțiva ani mai tîrziu, puneam același tip de scrisoare, fără adresă, la poștă, avîndu-l drept destinatar pe Moș Crăciun. Cu aceeași încredere.
Nu m-am întrebat niciodată ce s-a întîmplat cu respectivele scrisori. Dintr-un motiv, pînă la urmă, cît se poate de simplu: dacă Moș Crăciun continua să vină, în fiecare an, și să-mi aducă fix ce-i cerusem, însemna că sistemul funcționa. Că mergea ca uns. Nimic nu m-ar fi putut face mai fericită.
.jpg)
