Se spune că magazinele care apar și dispar (peste noapte) într-un oraș sînt indicatori economici și că arată nivelul de sărăcie (sau de bogăție) al populației. Am observat și eu că, în perioade de criză financiară, dispar, de pildă, shaormeriile și sînt înlocuite rapid de covrigării, covrigul fiind cel mai ieftin produs care poate să-ți potolească foamea pe stradă. Tot așa, atunci cînd oamenii își reduc bugetele, pentru că nu le mai ajung banii, dispar magazine cu haine „de firmă” și reapar ca ciupercile după ploaie magazinele de haine de second-hand. Se întîmplă chiar acum în cartierul meu, de cînd cu perioada „de instabilitate” s-au înmulțit iarăși second-hand-urile. De altfel, „second-hand”-ul (import Italia, Germania etc.) nu a dispărut niciodată de tot, a fost mereu o constantă în viața noastră, un magazin de încredere, cu mirosul lui vetust, unde te așteaptă haine purtate de alții, cetățeni mai bogați, din Occident. Dar să ne întoarcem în anii ’90 și să vedem cum a început totul…
Înainte, acolo era o Pescărie unde nu intra aproape nimeni. În afară de clasicele conserve de pește care-ți dădeau aceleași veșnice două opțiuni: „în ulei” sau „în sos tomat” și pe care le puteai cumpăra foarte bine și de la Alimentara, n-aveai altceva de făcut decît să te uiți la rafturile goale, la faianța albă, pictată cu meduze și alte vietăți acvatice mai mult sau mai puțin comestibile sau la vînzătoarea plictisită care răsfoia revista Femeia.
Imediat după revoluție, spațiul s-a transformat peste noapte într-un General Store arăbesc, fascinanta faianță a fost dată jos, iar rafturile goale au fost înlocuite cu unele pline cu de toate, de la acadele și ciocolată la sucuri „exotice” la cutie, cu pai. Primii clienți n-au întîrziat să apară, la început intimidați de atîta belșug într-un loc pe care-l cunoșteau drept destinat depozitării peștelui invizibil. Cînd intrai, adulmecai aproape uitata aromă a cafelei adevărate, iar zumzetul monoton al aparatului de măcinat îți dădea o reconfortantă senzație de siguranță. Înainte, acolo pluteai în derivă pe o mare moartă; acum te simțeai brusc la adăpost, în cala unui vapor, încărcat cu mirodenii, care se întorcea din Indii. După încă trei ani, deși afacerea mergea bine, arabul a plecat, cedîndu-i locul unui alt arab, coleg de breaslă, care n-a avut prea multă imaginație și și-a deschis un magazin alimentar, deși mai erau încă douăzeci pe Calea Moșilor. Miza probabil pe faptul că românii nu scăpaseră încă de frica foametei și puteau să cumpere alimente în neștire. Nu vindea băuturi alcoolice și carne de porc.
Cam tot în acea perioadă, în spatele magazinului s-a aciuiat un cîine care a fost botezat „americănește” Johnny. O ducea bine: primea zilnic resturi de mezeluri expirate. Curînd, mica Alimentara, denumită pompos supermarket, s-a desființat, spațiul transformîndu-se din nou într-un magazin cu încălțăminte din Italia unde iarăși nu intra aproape nimeni. Ca printr-o minune, toate magazinele alimentare de pe Moșilor au devenit locuri de expunere a hainelor și pantofilor de lux. Posibil ca obsesia burților goale să fi dispărut, fiind înlocuită și ea, la rîndul său, de obsesia look-ului. Dacă ar fi să judecăm după noua înfățișare a străzii, intraserăm într-o nouă eră: a prosperității? Johnny a fost alungat de către patronul magazinului pentru că „strica imaginea firmei”. Însă peste nici un an, cizmele din piele de crocodil au fost încărcate în furgonete și duse cine știe unde, iar în locul lor au apărut saboți scîlciați, pantofi prăfuiți cu tocuri lipsă, sandale fără barete. Ați ghicit: spațiul a devenit un magazin de îmbrăcăminte și încălțăminte second-hand: „Cea mai bună calitate, la prețuri accesibile!” și parcă niciodată nu s-au îmbulzit atît de tare clienții. Pe aici s-au perindat, pe rind, florăresele din colț, liceene de la „Cantemir“ și „Coșbuc“, șoferii de taxi din intersecție, doamna doctor de la șase, familia Ionescu cu mic, cu mare, în total șase membri, de la opt, vietnamezii de la zece, femeia de serviciu, administratorul etc.
Din cala vaporului, după ani întregi de pribegie pe mare, ne pomenim, în sfîrșit, în bazarul unui port unde marinarii își caută haine vechi, dar curate și ieftine cu care să nu se facă de rîs la cîrciumă și bordel. Se poate spune că am ajuns la un liman! Atmosfera este și ea una de bazar. „Doamnă, cum vi se pare puloverul ăsta?”, „Vă vine bine, dar vedeți că are două ochiuri lipsă la spate!”, „Mie mi se pare aproape nou!”, „Da, în afară de ochiurile alea, nu pare purtat... Puteți să le aranjați dumneavoastră, le trageți pe interior...”, „Lasă, dragă, blugii ăia, nu vezi ce răpănoși sînt!?”, „N-are importanță... îs la modă blugii vechi, tociți... N-ai văzut că și blugii noi, de firmă, par gata purtați?”, „Nouășpe mii bluzița asta? O s-o iau chiar dacă n-o s-o port niciodată... Nu dai nouășpe mii nici pe un pachet de țigări!”, „Vecină, io azi cu cinci sute de mii m-am îmbrăcat pentru toată iarna...”, „V-ați luat și geacă?”, „N-o vedeți? E asta de pe mine! Două sute. Nu-mi place că are niște scrisuri pe spate, dar le scot io cu acu’!”, „Eu cizme n-am curaj să-mi iau de aici. Mai bine mai pun un ban deoparte și iau unele noi. Mi-e frică să n-aibă cine știe ce ciuperci...”, „Parcă de la haine nu poți să iei tot felu’ de boli...”, „Nu-i adevărat, că sînt spălate și tratate...”, „Hei, cucoană, lasă fusta aia în pace că io am văzut-o prima!”, „Dacă ai văzut-o de ce n-ai luat-o? Ai un vraf de fuste în brațe! Nu vă mai satură Dumnezeu!”, „Împrumută-mă și pe mine cu o sută să-mi iau pantalonii ăștia. Ți-i dau înapoi la salariu!”, „Uite ce material bun e! Așa ceva nu găsești oriunde!”, „Hai, dragă, mai repede că trebuie să ajungem și la piață. Ai făcut o pasiune pentru second-hand-uri. Vrei să-ți mai iei și o poșetă? Ce-ți mai trebuie poșetă? N-ai cinci acasă?”, „Hei, ăla din cabina de probă, mai repede, că stă lumea la coadă!”
În stînga sînt hainele de damă, în dreapta cele pentru bărbați. În coșuri, mărunțișuri: eșarfe, sutiene, costume de baie, curele. În spate, încălțămintea. Tot aici, hăinuțe pentru copii, fețe de masă, perdele. Rătăcite într-un maldăr pestriț de pături, cîteva jucării de pluș: un ursuleț fără o ureche, o omidă de-un verde spălăcit, un elefănțel cu trompa franjuri. Articolele sînt împărțite de obicei în trei categorii, în funcție de preț. Sacourile și hainele din stofă sînt cele mai scumpe.
Vînzătoarele sînt guralive, amabile și aparent elegante, deși dacă te uiți mai atent la vestimentația lor vei sesiza aceleași inevitabile mici „defecte” ale hainelor purtate: un buzunar cîrpit, un nasture de altă culoare. Chiar la intrare, sub umerașele cu bluze de damă stă tolănit Johnny: a fost înfiat și acum e considerat de toată lumea drept „de-al casei”. Deși clienții fac parte din categorii sociale diferite, e imposibil să nu remarci pe fețele tuturor un soi de tristețe, amestecată cu alte grimase: jenă, nervozitate, teamă. Îți dai seama că nici unul dintre ei nu-și dorește în mod special ca în acel moment să fie acolo. De aici, o irascibilitate generală. Clienții comunică răstit, chiar dacă își dau cu părerea despre un sacou sau o bluză. Se împing, se înghiontesc, își smulg unul altuia hainele mai de soi, scormonesc cu o frenezie stranie prin coșurile cu mărunțișuri, iar o dată la o jumătate de oră, atunci cînd vînzătoarele vin cu haine noi din depozit, se reped, călcîndu-se pe picioare. Unii nu mai au răbdare să aștepte la cabina de probă, un colț improvizat, ascuns privirii de o perdea galbenă, tot second-hand. Se dezbracă și probează în mijlocul magazinului. La difuzorul radioului, cineva se crede Picasso sau haiduc, dar nimeni nu-l bagă în seamă.
Petrecîndu-ți o jumătate de oră în acel spațiu comercial, „încărcat de istorie”, fostă Pescărie, General Store, supermarket, magazin de lux, actual second-hand, realizezi că, de fapt, n-ai înotat niciodată în marea cu pești pictați pe faianță albă, n-ai călătorit în cala nici unui vapor care transportă mirodenii din Indii și n-ai ajuns nici în siguranța vreunui port îndepărtat, cu un bazar care miroase a haine vechi. De la bun început, ai fost și ai rămas în România.
