Nu fusesem un copil sportiv. Da, făcusem multă gimnastică medicală cînd eram mică, pentru coloană și platfus, și exerciții de ochi, pentru un strabism ce se dovedise, pînă la urmă, că nu era o amenințare. Dar acestea nu se încadrau strict în categoria „sport”. Singurul sport la care fusesem dată era înotul. Despre care am mai scris. Pe care îl învățasem cu greu și care-mi intrase în sînge. Pe care pot spune că-l stăpîneam cu adevărat, în sensul că ajunsesem să pot înota mult, aproape (vorba vine) fără sfîrșit, detașată de toate cele, trăind una dintre cele mai fericite senzații posibile, cea de plutire nu chiar absolută, dar... În afară de înot, sigur, mai încercasem și practicasem diverse, să le spunem, sporturi. Pe toate, însă, amatoricește. Învățasem, precum mai toți copiii vremii mele, să merg cu bicicleta și cu rolele. Țin minte pînă-n ziua de azi căzăturile inevitabile, dureroase, dar nu grave. Precum și prezența tatălui meu pe lîngă mine, în fiecare dintre aceste începuturi. Pentru că aveam nevoie de cineva care să-mi dea încredere. Și să mi dea niște indicații concrete. Măcar atîta lucru înțelesesem, în privința sporturilor și nu numai: că nu puteai face lucrurile la întîmplare, că trebuia să urmezi reguli. În primul rînd, dintr-un motiv foarte simplu: dacă nu le urmai, riscai să te accidentezi.
La role, de pildă, am aflat că e bine să ții genunchii ușor îndoiți și să te lași puțin în față. La înot am înțeles că, dincolo de șpilul mișcărilor, ceea te ține la propriu pe linia de plutire e respirația. Că, odată ce deprinzi tehnica acesteia, nu mai obosești și poți înota aproape oricît.
Tot tatăl meu m-a învățat și cum să mă dau cu sania. Sigur, veți spune că e o prostie, că te așezi pur și simplu pe sanie și-ți dai drumul la vale. Nu-i chiar așa, căci, dacă nu ai instincte bune (iar eu nu sînt sigură că le aveam), riști să dai peste cineva ori să sfîrșești într-un copac sau chiar în lac (dacă lîngă pîrtie e vreunul, așa cum se întîmpla în Parcul Tineretului). Trebuie să știi să cîrmești și să pui frînă. Cu călcîiul, lăsîndu-te ușor spre stînga sau spre dreapta. Și apoi să frînezi cu ambele picioare, din timp, nu brusc. Le-am învățat pe toate astea și, cel puțin cît am fost sub oblăduirea tatălui meu și a învățăturilor lui, mi-a mers bine pe sanie.
N-am practicat însă niciodată, cel puțin în copilărie, „adevăratele” sporturi de iarnă, schiul și patinajul. Să schiez nu am învățat nici mai tîrziu. Știu că m-am privat de trecerea la un alt nivel al depășirii limitelor fizice și al senzațiilor. Dar nu regret, așa a fost să fie, am rămas într-o lume mică, mai fricoasă, mai prudentă. Poate mai aproape de abilitățile mele. Nici la patinaj nu m-au dat ai mei în copilărie. Însă, prin clasa a XI-a, am învățat singură, împreună cu o colegă și prietenă. A fost momentul meu (minuscul, dar consistent) de curaj și desprindere. De inițiere, să zicem. Stăteam pe lîngă Piața Romană pe atunci și vedeam mereu cetele de puști și puștoaice, cu patinele pe umeri, îmbulzindu-se în stația lui 331. Aveau toți geci scurte sau pulovere groase, căciuli, fulare și mănuși, ca un soi de uniformă de patinoar. Erau mulți, în grupuri gureșe de obicei. Mă uitam cu jind la ei de cîte ori treceau pe lîngă mine. Mi se părea că făceau parte dintr-o societate privilegiată. Că erau un soi de aleși care urmau să împărtășească ceva nemaivăzut, greu și miraculos, în același timp.
Noroc cu prietena mea. Care avea și ea, presupun, aceleași trăiri. Și care voia să învețe să patineze. Spre deosebire de mine, cred că nu știa nici să meargă pe role. Dar hotărîrea ei m-a făcut și pe mine să-mi iau inima-n dinți. Așa că am pornit-o amîndouă, cu același 331, spre Patinoarul Floreasca, dar fără patine pe umăr. Pentru că știam că se pot închiria. Ceea ce am și făcut. Țin minte că erau unele cîndva albe ca zăpada, dar acum de-un aproape gri. Care nu mă deranja, ci dimpotrivă, îmi inspira încredere. Era o dovadă că mai făcuseră, de atîtea ori, ceea ce-mi propuneam eu pentru prima dată. Așa că, odată ascuțite de domnul priceput de la închirieri, mi le-am pus cu nădejde în picioare.
Urmarea în articolul următor.
.jpg)
