În amintirea lor:
Magdalena Boiangiu, Radu Cosașu & Alex. Leo Șerban
În primăvara anului 2002, pe cînd eram student la Literele bucureștene, îl opream pe holul facultății pe Mircea Cărtărescu pentru a face un interviu destinat unei micuțe reviste literare de acasă. Mircea a fost foarte amabil și a răspuns la întrebările mele spontane, vorbind rar, în timp ce eu consemnam cu pixul într-o agendă, rezemați amîndoi de pervazul uneia dintre largile ferestre ale facultății. Tocmai luam primul interviu din viața mea.
Pe cînd eram elev la Grupul Școlar Economic, Adminstrativ și de Servicii Publice din Rm. Vîlcea, unde în cele din urmă mi-am dat licența în merceologie, mi-am făcut trei abonamente la reviste (Dilema, Convorbiri literare și România literară) și, la un moment dat, am cumpărat din Librăria Humanitas, amenajată în beciul Casei Memoriale „Anton Pann”, primul volum al trilogiei Orbitor. Privind în urmă, Aripa stîngă este cartea care mi-a stîrnit interesul pentru literatura română contemporană.
De acolo a început totul: mai întîi, m-a debutat publicistic Radu Cosașu în Dilema cu o scrisoare despre Eminescu la pagina cititorilor; apoi am dat admiterea la Litere și m-a debutat cu poezie Lucian Vasiliu în Convorbiri literare (după ce mă încurajase, la poșta redacției, Constanța Buzea), Ioana Pârvulescu mi-a înlesnit debutul cu recenzii în România literară cîțiva ani mai tîrziu, iar Mircea Cărtărescu îmi acorda primul interviu.
A trecut de atunci aproape un sfert de secol, timp în care am citit și am recenzat, pe măsură ce apăreau, toate cărțile scrise și publicate de Mircea Cărtărescu pînă la retragerea mea din cronica literară în decembrie 2020, la exact douăzeci de ani de la debut. În tot acest timp, despre cărțile sale am vorbit la lansări, dar și în cadrul unor conferințe internaționale, iar această relație a mea cu literatura lui Mircea Cărtărescu a culminat cu publicarea cronicii extensive la romanul Solenoid (preluată din Dilema veche) în chip de prefață la ediția spaniolă a romanului. Pentru un cronicar e un mare noroc să fie contemporan cu un scriitor în a cărui literatură să creadă și pe care să o însoțească critic, după puterile sale, pe măsură ce aceasta se scrie.
(Mai mult decît atît, cartea mea de poezie, Vîntureasa de plastic, ar fi rămas în sertar fără lectura sa încurajatoare care m-a convins să o public după ani buni de la scriere. Avea să fie premiată, reeditată, tradusă...)
Dar adevăratul cîștig al acestei relații literare de aproape douăzeci și cinci de ani sînt, cred eu, interviurile și podcast-urile realizate constant cu prilejul publicării vreunei cărți noi, al apariției vreunei traduceri noi, al primirii unui nou premiu internațional. Cele 13 interviuri adunate în cartea de față, realizate între 2002 și 2025, însoțesc cît se poate de relevant cariera lui Mircea Cărtărescu din această perioadă. Între acel prim interviu, naiv și stîngaci, consemnat cu pixul, cînd volumul secund al trilogiei Orbitor abia apăruse, și cel mai recent interviu, colectiv, înregistrat în mijlocul redacției pentru Almanahul Dilema 2026, cînd Theodoros era deja tradus și recenzat în alte limbi, opera lui Mircea Cărtărescu s-a conturat și s-a îmbogățit de așa manieră, încît a căpătat inclusiv o amploare și o importanță internaționale.
În mica istorie a culturii noastre, nici un alt scriitor român nu a reușit să aibă o carieră internațională scriind exclusiv în limba română. În acest moment, Mircea Cărtărescu are primite de trei ori mai multe premii internaționale decît numărul de cărți traduse din opera sa la momentul primului interviu din această carte. Motiv pentru care găsesc că această colecție de conversații însoțesc și o anume devenire, căci îl surprind pe Mircea Cărtărescu făcînd trecerea de la statutul de scriitor local la cel de autor internațional.
Nefiind gîndite să compună cîndva o carte, interviurile de față, dispuse cronologic – scrise de mînă, făcute pe e-mail, înregistrate pe reportofon sau la radio ori filmate, transcrise și ușor editate – reiau întrebări, reformulează idei, insistă pe anumite teme. Dar redundanțele spun ceva despre mine, intervievatorul, pe cînd răspunsurile intervievatului denotă o anume consecvență, atunci cînd nu surprind nuanțări interesante. În prefața primei mele colecții de interviuri Ce-a vrut să spună autorul (2013) spuneam că genul interviului mi s-a părut întotdeauna mai apropiat de critica literară. Se vede și aici, căci literatura și cărțile, cititul și scrisul, sînt principalele teme și subiecte ale acestor conversații, deși se vorbește mult și constant și despre alte arte, mai ales cinematografie și muzică, precum și despre știință, religie, societate, lume, viață. Un aspect inedit în dialoguri îl formează menționarea unor polemici, majoritatea uitate azi sau care stîrnesc nedumerire, ce au punctat viața culturală românească în anii 2000. Distanța în timp luminează diferit subiectele controverselor literare de atunci și ne arată cu ce prejudecăți, complexe, aversiuni ne-am confruntat cîndva.
Aceste dialoguri nu conturează însă doar portretul scriitorului și intelectualului Mircea Cărtărescu, ci și al omului din spatele cărților. Mai ales răspunsurile la diverse anchete vorbesc și despre pasiunile sale din viața privată. Volumul de față nu este, așadar, doar un omagiu personal și o carte-document pentru istorici și critici literari, ci și un dar pentru cititorii curioși cu privire și la viața scriitorului preferat.
Țin să mulțumesc tuturor celor care au făcut posibile aceste interviuri și, implicit, această carte. În primul rînd, redactorilor-șefi ai revistelor & coordonatorilor podcast-urilor unde au apărut / au fost difuzate inițial: regretatului Ion Soare (Povestea vorbei), Gabriela Adameșteanu (revista 22), Mircea Vasilescu (Dilema veche & Dilemateca), Sever Voinescu (Dilema & Almanahul Dilema), Bogdan Stratulă (Urban Sunsets Radio), Silvia Teodorescu (Cronicari digitali) & Ovidiu Morariu (Beyond The Frame). De asemenea, le mulțumesc colegilor mei dilematici, participanți la cele două interviuri colective din redacția revistei, precum și Dianei Popescu, colega mea de podcast. Și, nu în ultimul rînd, îi mulțumesc lui Mircea Cărtărescu care, de-a lungul atîtor ani, a răspuns cu răbdare și inteligență la toate întrebările mele, chiar și cînd nu erau inspirate. Această carte, de fapt, îi aparţine.
(prefața volumului Harta conversației, interviuri 2002-2025 – Mircea Cărtărescu & Marius Chivu, aflat în curs de apariție la Editura Paralela 45, a cărui lansare, în prezența autorilor, va avea loc marți, 26 mai, de la ora 19, la Librăria Humanitas – Cișmigiu.
APROAPE DE CARTE
Marius Chivu: Îți amintești prima dată cînd ai fost dus la cinematograf? Mergeai des cînd erai copil?
Mircea Cărtărescu: Îmi amintesc ciudat de mult în privința asta. Mama mă lua la film de cînd aveam vreo trei ani. Mergeam la grădină, undeva în Colentina, mă ținea firește în brațe și-mi șoptea la ureche cît putea citi și ea de repede din subtitrări. Lumea din jur mă speria, erau oameni simpli care se distrau, rîdeau, se strigau peste rîndurile de bănci... Se vindeau „bomboane agricole”, adică semințe de dovleac, chiar în timpul proiecției. Cînd protagoniștii se priveau tandru în ochi toți strigau: „Pup-o! Pup-o, bă, ce stai ca prostu’?”.
De-atunci îmi amintesc două titluri de filme, ambele cu consecințe disproporționate asupra scrisului meu: Pescarii din Arhipelag (cuvîntul ăsta m-a izbit la trei ani și mă fascinează și acum) și Veneția, luna și tu. Mama mă mai ducea și la filme indiene, unde se ducea ca să plîngă. Își pregătea o batistă curată de acasă. Toate femeile plîngeau la astfel de filme. Așa am văzut Vagabondul. Pot cînta și acum tema filmului, cu cuvintele lui indiene despre Avaramu.
Nu-nțelegeam absolut nimic din ce se petrecea pe ecran. N-am înțeles acțiunea din filme decît foarte tîrziu, pe la 8-9 ani, cînd mă duceau la grădină pe Stadionul Dinamo: scenele nu se legau pînă atunci, pur și simplu, în mintea mea. Vedeam doar niște umbre pe ecran, tot ce era-n jur mi se părea mult mai demn de atenție. În plus, pelicula se rupea tot timpul, sonorul dispărea, protestele mulțimii izbucneau, se arunca în ecran cu pietricele... Nu-i de mirare că toate ecranele erau perforate și pătate ca vai de ele.
Ce filme îți plăceau?
Relația mea cu filmele a fost apoi (și e oarecum și azi) nu una de cinefil, ci de consumator de cultură populară. Cînd am mai crescut, mergeam singur sau cu prietenii la cinema, dar numai la trei săli: Volga, Melodia și foarte îndepărtata Floreasca. Ecranul cinematografului Volga de la intersecția Ștefan cel Mare – Dorobanți era încadrat de două femei goale de ghips: mai mult pentru ele mergeam acolo. Altfel, puțea în toate sălile a petrosin de nu puteai respira. Luam bilete de un leu cincizeci, pe rîndul 1 de la ecran. Ne chioram de la cîțiva metri la Comoara din Lacul de Argint cu Pierre Brice, un francez cu cozi, în chip de Winnetou.
Abia în liceu m-am aventurat mai departe, pînă la cinematografele de pe bulevard, care mi se păreau construcții fantastice: în sălile enorme, fotoliile unora erau de pluș roșu! Un progres față de scaunele negre de lemn de la periferie. Stăteam la cozi de ore-n șir ca să vedem Angelica, marchiza îngerilor, fiindcă pe la jumătatea filmului o puteai vedea pe Michèle Mercier, timp de trei-patru secunde, goală pușcă. În vremurile alea, oamenii cumpărau albume de artă, Rubens, de pildă, ca să-și clătească ochii cu niscai nuduri.
În facultate am descoperit Cinematecile, erau două, pe Eforie și pe la Sala Palatului. Se dădeau acolo filme „de artă” pentru snobărimea din mediul universitar. Am văzut acolo zeci de filme la modă, franceze mai ales, din Noul Val, dar și americane, spaniole și rusești. Îmi amintesc acum Farmecul discret al burgheziei al lui Buñuel. Călăuza lui Tarkovski s-a dat chiar în 1989, înainte de căderea regimului.
În anii ’80, cei mai grei din comunism, vedeai filme la video?
Am fost și „la video”, în nu știu ce club studențesc, unde am văzut Blade Runner pe un ecran de televizor meschin, în nuanțe cenușii, cu o sută de oameni în cameră, imposibil de-nțeles ceva. Am renunțat repede să văd filme în felul ăla.
(fragment dintr-un interviu inedit, 2025)
