A apărut în această primăvară la Humanitas Fiction, în traducerea Mădălinei Ghiu, romanul Ce știu despre tin, al scriitorului canadian Éric Chacour. Născut la Montréal din părinți egipteni, Éric Chacour a trăit între Franța și Québec (Canada). Licențiat în economie și relații internaționale, a lucrat vreme de mulți ani în sectorul financiar. În 2024 a cîștigat „Prix des 5 continents de la Francophonie” pentru Ce știu despre tine / Ce que je sais de toi, preselectat de asemenea pentru Prix Renaudot și Prix Femina. Tot în 2024, un fragment din carte a făcut obiectul celei de-a XV-a ediții a concursului național de traduceri „Mot à monde” organizat de Institutul Francez din România la Cluj, care a reunit 164 de studenți din 19 universități din România și Republica Moldova.
Cartea dvs., avînd titlul original în franceză Ce que je sais de toi, s-a tradus în engleză cu titlul What I know about you, așa că vă întreb ce ar fi de știut despre povestea pe care tu o spui?
În primul rînd, că este o poveste de dragoste. Mi-a trebuit un pic de timp să ajung să o prezint așa. S-a întîmplat un lucru interesant: am ascultat la radio un material despre carte și, la un moment dat, un adolescent spunea despre ea: vai, este o poveste grozavă de iubire, așa că, în sfîrșit, după acel moment, am început și eu să o definesc așa.
Apoi, este o poveste de iubire care se petrece în Egipt la sfîrșitul secolului XX. Este și o poveste de familie. Și cred că mai este o carte despre noțiunea de deraiere. Ce vreau să spun cu asta este că de multe ori se întîmplă să avem viața noastră pusă deja pe șine, totul a fost stabilit și planificat în avans pentru noi, iar noi n-avem decît să jucăm rolul care ne-a fost atribuit. Însă dintr-o dată se produce ceva, o scînteie care te face să deraiezi de la traseul propriei vieți. Iar această deraiere se înscrie în biografia ta.
Dacă ar fi să ne uităm și la viața dvs., putem considera această carte drept o deraiere. Sînteți expert în economie, ați lucrat în acest sector pînă acum, iar cartea asta v-a deraiat, este un roman de debut, care a avut un succes uriaș. Cum vă simțiți datorită acestei fericite întîmplări?
Într-adevăr, deraierea mea este completă. În urmă cu cîteva săptămîni am decis să-mi iau un an de concediu sabatic ca să mă pot dedica complet activității de scriitor, să continui promovarea cărții, să pot merge în diverse locuri. Așa că în următoarea perioadă voi călători în mai multe locuri din lume și voi continua să scriu la a doua mea carte. Pînă acum scrisul nu era mai mult decît un hobby, pur și simplu mă bucuram că pot face ceva foarte diferit la sfîrșit de săptămînă. Pentru că, uite, și subiectul romanului despre care vorbim, ideea mi-a venit în urmă cu 15 ani. Iar atunci cînd am terminat de scris m-am gîndit că ar fi potrivit să trimit manuscrisul unei edituri și să văd ce se întîmplă.
Și cum ați procedat? Exact așa, ați trimis manuscrisul la o editură?
Am fost teribil de norocos, pentru că prima editură la care am trimis cartea m-a și contactat după vreo lună sau două să mă întrebe dacă încă mai eram interesat de publicare. Cu alte cuvinte, a fost foarte ușor pentru mine. Cred că, într-un fel, e ca într-un basm ceea ce mi s-a întîmplat. Am avut acest noroc, am publicat mai întîi la Québec, pentru că eu locuiesc în Canada, în partea franceză. Apoi cartea a fost publicată și în Franța și a avut un succes foarte mare. Iar acum a fost deja tradusă sau este în curs de traducere în 15 limbi, inclusiv în românește.
Ați ales să spuneți povestea la persoana a doua singular, ceea ce mie mi se pare foarte dificil. Apoi m-am gîndit că ați ales această formulă pentru că, de fapt, este vorba despre un dialog. Fără să dezvăluim secretul poveștii, cum ați conceput structura cărții?
V-ați gîndit că este vorba despre un dialog pentru că sînteți o cititoare bună, pentru că majoritatea cititorilor mi-au spus că impresia lor a fost că povestitorul li se adresează lor direct și erau destul de bulversați. Se tot întrebau: de ce vorbește scriitorul cu mine, ce treabă am eu aici, apoi se lăsau purtați de poveste și uitau cine vorbea. Își spuneau că o fi vreo cadență internă a textului și continuau să citească. Apoi la un moment dat își dădeau seama: stai că avem aici un Tu, iar dacă avem un Tu, asta înseamnă că avem și un Eu, cine o fi acest Eu care spune de fapt povestea? Cine poate fi naratorul? O fi un personaj, l-am întîlnit, hai să încerc să descopăr. Și trebuie să recunosc că am urmărit să produc acest efect în mintea cititorului. Unii dintre ei au început o muncă detectivistică încercînd să ghicească cine spune povestea, iar asta m-a amuzat teribil. La un moment dat am avut o discuție cu un psihanalist care mi-a spus că era convins că era un dialog între subconștientul și inconștientul aceluiași personaj, iar eu mi-am spus că nici măcar nu pricep ce vrea să spună, darămite să mai și scriu despre așa ceva.
Dar ați știut de la bun început că aceasta va fi structura poveștii? Că o veți spune la persoana a doua singular?
Da, de la bun început. Mi-a fost limpede că vreau să o concep sub forma unui dialog și am știut din capul locului cine va fi naratorul, din perspectiva cui va fi spusă povestea. Și, bineînțeles, nu vom dezvălui acest lucru cititorilor români, lăsîndu-le lor plăcerea lecturii. Ce s-a schimbat pe măsură ce scriam cartea a fost momentul în care este dezvăluit secretul. Inițial mă gîndeam că va deveni limpede doar la finalul cărții. Apoi mi-am spus că este prea ca în filmele siropoase americane, în care deznodămîntul vine la final și îi lasă pe toți cu gurile căscate. M-am gîndit că pot aduce mai multă lumină în text dacă vin cu adevărul pe la mijlocul poveștii.
Eu am citit traducerea în engleză a cărții, dar toți cei care o citesc în franceză în original spus că frazele dvs. sînt foarte muzicale. Bănuiesc că nu e ușor de tradus.
Am citit un interviu pe care l-a acordat traducătorul meu în engleză și tocmai despre asta a vorbit. El analiza mai multe fraze ale mele și remarca faptul că sînt foarte simetrice. Fiecare propoziție are același număr de silabe și fiecare folosește același adjectiv. Dar n-a fost nimic deliberat sau premeditat din acest punct de vedere. La un moment dat traducătorul meu de spaniolă mi-a atras atenția că, dacă citești două propoziții legate, prima are opt silabe, a doua șase silabe, în a treia sînt opt silabe, iar în a patra sînt din nou șase silabe. Păi, adevărul e că atunci cînd scriu nu stau să număr pe degete, însă ce fac este să-mi citesc textul cu voce tare ca să văd dacă are muzicalitate, dacă sună bine. Așa că știu precis că n-am căutat intenționat să folosesc cuvinte care au un anumit număr de silabe. Ceea ce le-am spus traducătorilor cu care am colaborat e că mi-ar plăcea dacă ar reuși să redea muzicalitatea textului. Atît.
Unul dintre personajele dvs. spune că omenirea este o specie nomadă care la un moment dat s-a oprit din mers. Mi-a plăcut teribil de mult ideea. O puteți dezvolta puțin?
Nu știu dacă pot să o explic. Am scris cartea asta în 15 ani și de multe ori mă găsesc în dificultate cînd trebuie să explic ceva ce am scris acolo. Însă tot ce am scris face parte din ce cred, din gîndurile și credințele mele. Și tocmai în asta constă și muzicalitatea textului, care aduce laolaltă foarte multe idei și aforisme. Dar de fapt, da, cred asta. Cred că sîntem nomazi care, în loc să umble, construiesc case și încheie polițe de asigurare. Dar, în adîncul sufletului, rămînem nomazi. Uite, cum mi se întîmplă mie acum. Aveam un anumit grad de confort, aveam o slujbă, îmi primeam salariul din două în două săptămîni. Și, ca să fiu foarte sincer, sînt o persoană pentru care confortul este foarte important, siguranța în general, Însă le las și plec în lume. Cartea asta mă ajută să ajung în foarte multe părți din lume. Voi ajunge curînd în Guadalupe, apoi în Mexic. Ar trebui să mă duc și în Egipt, pentru că se va traduce romanul și în limba arabă. Așa că poate în adîncul sufletului eram nomad, iar această plăcere a călătoritului iese acum la iveală.
Sînteți de origine egipteană, însă născut în Canada și trăiți în Canada și în Franța. Cum v-au influențat originile identitatea?
Cred că romanul meu este și un fel de scrisoare de dragoste pentru Egipt și nu neapărat pentru Egiptul meu, pentru că în toată viața mea n-am fost acolo de mai mult de 15 ori. Am niște rude acolo și le-am vizitat însă doar ca turist. Dar n-am vrut să vorbesc despre Egiptul meu, ci despre Egiptul părinților mei și despre comunitatea lor. Ei aparțin unei comunități levantine, preponderent creștine, limba lor maternă este franceza, au vorbit franceză înainte să învețe araba. Ei au fost mereu un soi de liant între Est și Vest. Așa că intenția mea a fost să scriu o scrisoare de dragoste pentru acest Egipt al lor. Nu o să știu niciodată cum a fost el de fapt, dar am crescut cu poveștile lor, cu familia și cu prietenii lor, așa că uneori chiar am impresia că am trăit direct aceste lucruri.
Puteți vorbi puțin și despre romanul pe care îl scrieți acum?
Lucrurile stau în felul următor: cînd m-am apucat de scris aveam în minte două povești pe care doream să le spun. Am început să o scriu pe cea din Ce que je sais de toi pentru că se petrece în Egipt și pentru că am vrut să îi mai pot întreba pe părinții mei, care sînt destul de în vîrstă, și pe prietenii lor, o grămadă de lucruri despre țara lor natală. Într-un fel, m-am temut că ei nu vor mai fi mult timp în viață și că trebuie să profit de prezența și de amintirile lor. A doua carte, pe care sper să o pot termina, să am norocul și talentul să o pot scrie, să va petrece în alt loc și în altă perioadă istorică. Va fi complet diferită de prima, iar acum sînt în faza în care port dialoguri despre ea cu prietenii mei imaginari.
Acum, după succesul primei cărți, ce este literatura pentru dvs.?
A căpătat un loc atît de important în mod complet neașteptat. În primul rînd, este o ocazie să cunosc foarte mulți oameni. Uite, cum e discuția pe care o avem noi acum. Am mai acordat niște interviuri zilele trecute la București. Am avut întîlniri cu studenți la Litere și mi se pare extraordinar de interesant să am ocazia să discut cu ei. M-am întîlnit și cu elevi de liceu, deci mult mai tineri, am întîlnit cititori din alte țări. Prima carte este ceva ce scrii la tine acasă, la tine în pat, fără să te gîndești că într-o zi vor exista oameni care să citească ce ai scris. Apoi, uite, se întîmplă că vii în România, ești primit cu atît de multă căldură, vorbești despre prietenii tăi imaginari cu alte persoane și asta te face să te simți un privilegiat. Deci literatura pentru mine este un privilegiu.
