TEMA SĂPTĂMÎNII

Lumea, chiar dacă e nouă și prospătă în ochii Mirandei, e populată cu oameni vechi, aceiași de cînd e lumea chiar dacă, grație biologiei, sînt mereu alții.

În fiecare dintre noi, Atena se luptă cu Atlantida și, ne spune Platon, în această luptă, pînă la urmă, din păcate, ambele pier. Acesta este finalul, care e catastrofal.

Multe culturi au imaginat un sălaş al morţilor – Tartar, Şeol, Hades, Infern – în contrast cu locul paradiziac al fericirii perpetue.

Menghina și clepsidra se pot oricînd strînge sau răsturna, ca să retraseze sau chiar să spulbere frontiere, ca să instituie noi ordini sau să le restaureze pe cele vechi.

Oamenii aflați în situaţii existențiale liminare, ştiind pertinamente că vor muri, produc uneori frumuseţe chiar dacă ştiu că nimeni n-o să se poată bucura vreodată de frumuseţea pe care o produc.

Pentru prima oară în istoria modernă şi contemporană, Rusia are o politică structurată şi care se referă concret şi special la România.

De la un moment dat încolo, visul american a devenit şi subiect de controversă, de deriziune, de dezamăgire, de nevroză.

Indecizia nu este o simplă ezitare, este un dans elegant între posibilități. Actul banal de a alege devine un pretext pentru reflecție.

Una din trăsăturile majore ale politicienilor din România este nehotărîrea. Am în vedere politicienii legați de principalele partide politice.

Îndoiala e un instrument foarte sensibil, intim, mereu oscilant și fără de care o relație bună cu realitatea nu este posibilă.

Chiar și părintele, cînd a citit momentul întîlnirii lui Toma cu Hristos din Evanghelie, a subliniat această incongruență, luînd o pauză sapiențială: „Fii credincios…și nu necredincios”.

In dubio pro reo însemna că, atunci cînd există dubii în legătură cu o faptă sau un raport juridic, cel care va beneficia de această lipsă a unei situații clare era făptuitorul.

Sînt hotărît. Mă întreb dacă e bine. Cine știe, poate că omul se gîndește că obiectul nu este un cerc în toată puterea cuvîntului, ci numai reprezentarea unuia.

Ce anume ne determină să nu fim capabili să hotărîm rapid care configurație a posibilului este privilegiată, cea pe care o vom vedea efectiv realizată, concretizată ca prezent?

Marile încercări de destin poartă în pîntec marile dileme: așa cum cele mai frumoase femei întîlnite în viață sînt cele care urmează să nască ori care tocmai au născut.

LLM-urile NU au dileme în sensul în care oamenii au dileme, dar pot simula aparența unor dileme.

Lucrurile însele au în sine un fel de nehotărîre originară, care face ca ele să se dezvăluie doar parțial gîndirii.

Ne face să ne simțim fragili, iar de „boala de moarte”, cum numește Kierkegaard disperarea, nu e nimeni ferit.

Nimeni nu vrea să știe, nu mai este interesat de moartea altuia, fiindcă nimeni nu vrea să știe nimic despre propria sa moarte.

Există doar nouă servicii de îngrijire paliativă la domiciliu la nivelul întregii țări, toate sînt susținute de ONG-uri.

Eu rămîneam cu această femeie născută în 1899, dintr-o generație care învățase să trăiască în ritmul pămîntului și al morții.

Personajele desprinse din ficțiuni cît se poate de realiste au nevoie de cineva care nu dorește să convingă, să intervină, să salveze și să dispere, ci doar să fie acolo, în camera de alături.

Proptit în sufrageria cu mileuri, macrameuri şi bibelouri, pe masa de oaspeţi, mortul era un rebel, un element reacţionar căruia, din păcate pentru Secu, nu-i mai putea face nimeni dosar.

O bibliotecă și cîteva caiete, linguri și căni favorite, o colecție de vase de ceramică tradițională, scule de pescuit, cam așa arată în „vestigii” viața unui om.

Povestea Crematoriului Cenușa începe în 1923, cînd un grup de intelectuali, majoritatea medici, au înființat Societatea Nirvana pentru a promova incinerarea în locul înmormîntării.

Am vrut să vorbim despre feluritele experiențe ale exilului unor oameni care vedeau exilul ca pe o soluție existențială proprie la un impas politic național.

Una dintre cele mai lungi şi spectaculoase călătorii în exil este cea a poporului ales, prin pustie, timp de 40 de ani, cea mai lungă excursie organizată vreodată în istoria scrisă a umanităţii.

Există exiluri din care revii şi exiluri din care nu te întorci niciodată, un exil ca exilul lui Ovidiu, care n-a mai revenit niciodată de la Pontul Euxin.

Sintagma „locul unde te naşti are o stea a lui” este o vorbă pe care o menţionează Regele Mihai în mărturiile lui.

Devine un fel de mic paradis pierdut, pe care exilatul îl poartă cu el în unicul bagaj care poate lega două locuri aflate la distanță, anume bagajul memorial.

Răsucirea este circulară, spiralică, pentru că urci şi cobori în permanenţă, nu te afli tot timpul pe acelaşi palier al existenţei tale intelectuale, emoţionale, sociale.

Unde se duce timpul pe care l-am recuperat cu ajutorul tuturor acestor scule și device-uri, facilități și servicii altădată inaccesibile sau chiar imposibile?

„Ce, sosiră asupra nostră cumplite aceste vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de grije și suspinuri.”

A ne înțelege pe noi înșine presupune a reflecta asupra timpului. Dar pentru a înțelege timpul trebuie să reflectăm asupra noastră înșine.

Tot acest lux al timpului la dispoziție avea un efect interesant, printre altele – consolida relațiile interumane.

Nostalgia în sine nu este un lucru rău, ea aduce confort și alinare, dar folosită ca armă politică devine un virus.

Existau ziarele – doar că bunicul meu, inginer viticultor, era parte din acea generație pentru care ziarul, mai presus de orice, era un excelent material de împachetat.

Primul moment de „limpezire a apelor” în tumultuoasa istorie post-decembristă a fost confruntarea electorală din 1996.

Cînd începem să nu mai simțim nimic în fața unei grozăvii? Poate în clipa în care aceasta devine rutină.

Îmi plăcea să-mi folosesc imaginația, nu forța fizică. Însă în colectivitate, în pauzele de la școală, în tabere, joaca de-a fripta era inevitabilă.

Sîntem cu toții la fel de oameni și, indiferent de lucrurile care ne dezbină, trebuie să găsim împreună un modus vivendi.

Potrivit cercetătorilor, folosirea unor expresii precum „la naiba” nu are același efect terapeutic ca o înjurătură autentică.